Ăştia nu-s sănătoşi!?

Și o întrebare: Rafa, Nole, Andy vor juca la 33 de ani ca Roger?

Fără să fi fost vreodată în vederile lui, Jorge Mendes (se știe cine…) mă urmărește de cîteva zile cu o idee de-a lui, citită în pagina […]

Și o întrebare: Rafa, Nole, Andy vor juca la 33 de ani ca Roger?

Fără să fi fost vreodată în vederile lui, Jorge Mendes (se știe cine…) mă urmărește de cîteva zile cu o idee de-a lui, citită în pagina dedicată cărții sale în Gazeta noastră. Ea sună așa: „O persoană care-și menține mintea ocupată este o persoană sănătoasă”. Cunosc adevărul ei și din alte formulări, poate mai savante, dar aceasta – poate mai stîngace – m-a cucerit imediat și nu mă lasă în pace, ca rana din pulpa lui Peneș Curcanul, din care a ieșit o poezie nemuritoare, dar și binefăcătoare, orice s-ar zice.

Mintea mea e ocupată – ca să mă exprim la zi, în procente – într-o proporție de 80-82% de articolul confratelui meu Cristian Geambașu despre finala Djokovici – Murray de la Melbourne. Consecvent, Cristi și-a îngăduit din nou să emită îndoieli în fața „acestor demonstrații de forță care sfidează limitele rezistenței și granițele oboselii”. El emitea suspiciunea că băieții nu sînt „curați” sau, mai puțin elegant, că sînt dopați. Nu mă feresc s-o scriu: și mie mi-a jucat în mintea de om normal această suspiciune. Meciul avusese două seturi la un nivel al forței și mișcărilor care-l uimiseră chiar și pe Wilander. Fiecare set – primul la 7-5 pentru Nole, cu un Murray care a venit de la 1-4, al doilea la tie-break pentru Andy – durase cîte 80 de minute, împreună 160, aproape cît două meciuri de fotbal… În mintea mea nu juca decît o singură exclamație: ăștia nu-s sănătoși! Ca în setul trei totul să se înmoaie, Djo, cu două break-uri, să cîștige la 6-3 în doar 40 de minute și în setul patru să asistăm la un 6-0 stupefiant, cu Nole break de la 1-0… Unde era celebra forță de recuperare a lui Murray? La 0-5, scoțianul dădea din cap ca în fața inimaginabilului. Te puteai gîndi la orice – mai puțin, desigur, că, pe românește, ar fi fost blat. După meci, Djo spunea că a fost epuizant, Andy că nu e nici o rușine să pierzi la Novak. Nici o rușine, dar cu 0-6 în final? Dar a mai existat un 6-0 în final, nu după patru, ci după cinci seturi, chiar în semifinala turneului, tot cu Djo, în fața lui Wawrinka… Stan – „cel mai plăcut tenismen” pentru Wilander – a mers cap-cap cu Nole pînă la 2-2 într-o epopee a break-urilor și contrabreak-urilor, cu două răcnete izbăvitoare ale lui Nole abia la 5-0. Ce s-a întîmplat cu Stan? A „luat” și el? Toți iau, dar bombonelele lui Djo sînt cele mai bune? Mats îi mai dă încă 5 ani de superioritate… Opun totuși rezistență la această idee, mintea mea e încă ocupată de o observație esențială a lui Ronnie O’Sullivan în explicarea longevității lui Federer: Djokovici, Murray, Nadal în genialitatea jocului lor au sfidat limitele rezistenței și granițele oboselii – Federer în schimb a fost singurul care nu și-a violat puterile sale naturale și nu a înregistrat accidente și căderi dramatice. Încît, pentru mine, cu bombonele mai bune sau mai rele, fie încă nedovedite, întrebarea mea, sper sănătoasă, e una singură: la 33 de ani vor juca ei ca Roger?