Ipocrizia surîsului și sinceritatea sictirului
În sfîrșit, a venit vremea vîrstei lui Federer!
Nu mi-o luați în nume de rău – ei, da, I love Roger – , dar îmi este imposibil să scriu despre Open-ul australian fără să mă refer la eliminarea lui Federer […]
În sfîrșit, a venit vremea vîrstei lui Federer!
Nu mi-o luați în nume de rău – ei, da, I love Roger – , dar îmi este imposibil să scriu despre Open-ul australian fără să mă refer la eliminarea lui Federer încă din turul al treilea. În general, fazele inferioare au fost mult mai pasionante decît ce-a urmat. Surpriza „optimilor”: Berdych, după 17 înfrîngeri consecutive, îl învinge pe Nadal, în doar trei seturi. În „sferturi”, Murray se chinuie cu un Dimitrov admirabil, căruia îi ia, pe-o eroare de arbitraj de care profită fără scrupule, al patrulea set, în care bulgarul conducea cu 5-2 și l-ar fi egalat, 2-2, și-ar fi intrat într-un decisiv.
Dacă eșecul lui Rafa – încă la 70-80% din potențial și scăpat cu bine din meciul cu acel senzațional Smyczek – nu e de natură să-și cutremure fanii, cu Federer discuția e mult mai acută și nu mai suportă menajamente: vîrsta! A venit vremea vîrstei lui Federer. Pe Seppi îl bătuse lejer de 10 ori din 10 meciuri – acum, fără complexe, italianul îl conduce cu 2-0, Roger îi ia setul trei, dar mai mult, să întoarcă meciul, nu mai poate, rătăcind între greșelile nenumărate și banalitățile jocului lui. Desigur, nu va da răcnet, va avea două-trei grimase decente, se va duce surîzător să-l gratuleze pe Seppi pentru victorie și ne va declara că nu știe ce nu i-a mers azi, serviciul, reverul… Nu l-am auzit niciodată să nu știe ce nu i-a mers. Wilander – unul și nu singurul care mai anul trecut susținea că Roger mai are puterea să cîștige un Mare Șlem – a declarat tranșant că „Federer nu mai joacă la un nivel cu care să cîștige un Mare Șlem”.
Mi-am imputat nu o dată că în ultimii ani, fan Roger, am fost obsedat de venele și arterele lui, spre diferență de toți specialiștii foarte optimiști; ajunsesem să-l acuz pe Roger că, egoist, nu se gîndește decît la plăcerile lui și deloc la ale noastre. Firește, din fanatism, eram binișor stupid. Mă răsuceam și continuam să-i slăvesc eleganța, calmul, bravura și surîsul inflexibil cu care își trata vîrsta și adversarii. Pînă cînd un internaut m-a contrat viguros: „Mai lasă-ne în pace cu surîsul lui… E un prefăcut, un ipocrit ca toți politicoșii! Știi dumneata ce e-n sufletul lui cînd ia bătaie?”. E adevărat: nu e vreme pentru cei politicoși. O, da, nu se mai suportă ipocrizia politeții. E o vreme pentru sinceritatea sictirului și-a disprețului. Și mai sincer vorbind – e o vreme și mai urîtă. Asta ca să fiu politicos.
P.S.: Îl felicit pe internautul Vio pentru comentariul său la Gala FIFA și conflictul Messi – Ronaldo; mi-a scris cu o lipsă de patimă care, pe cuvînt, mi s-a părut anormală pentru zilele noastre!