Rafa Nadal și confuza sa euforie

Zilele cînd joci groaznic și îți revii miraculos.

Poza săptămînii mi se pare aceea a nopții de miercuri, la Melbourne, în care Nadal cade în genunchi, nu chiar pe spate, disperat și fericit că l-a biruit, după cinci seturi, 4 […]

Zilele cînd joci groaznic și îți revii miraculos.

Poza săptămînii mi se pare aceea a nopții de miercuri, la Melbourne, în care Nadal cade în genunchi, nu chiar pe spate, disperat și fericit că l-a biruit, după cinci seturi, 4 ore și 24 de minute, pe acest necunoscut american Tim Smyczek, al 121-lea în clasamentul ATP. Rafa era de-o surprinzătoare imprudență față de el însuși; nu-i păsa de ridicolul situației – să te prăvălești în cea mai confuză euforie după o victorie, nu într-o finală, ci abia în al doilea tur, în fața unui outsider pe care ar fi trebuit să-l lichideze într-o oră și ceva.

Nu cred că Rafa făcea pe nebunul, Smyczek chiar îl înnebunise: îl condusese cu 2-1 la seturi, după un al treilea, la tie-break, de vreo 80 de minute, în setul 5, la 5-5, Rafa făcea breakul pentru 6-5, dar și aici are 40-0 și încă mai e loc de un 40-40… În fine, cum să nu hohotești sub fileu, zdrobit ca după un chin cu Nole? Prima idee, imediat după meci, a fost să-l felicite pe Tim și abia după aceea să ne explice concis, sobru, prin cîte a trecut, de la oboseală la durerile revenirii în joc. Era suficient să-i vezi fața ca să-l crezi, să-l respecți și să înțelegi ce înseamnă ca un campion să nu fie în plenitudinea forțelor sale.

Totuși, nu mi-l putea umbri pe Tim. Timp de 4 ore și ceva, acest al 121-lea ATP m-a entuziasmat prin maturitatea jocului, prin dezinvoltura calmului său și – să zic așa – impertinența tenacității sale; îl vedeam prima oară și nu mă întrebam nici o clipă al cîtelea era în lume, cît e de talentat și dacă mai poate prinde vreodată o zi ca asta – tipul de întrebări elementare.

Momentul culminant al încîntării mele a fost acela din setul decisiv, la 5-5, cînd la 0-30 Tim a avut puterea să-l aplaude pe Rafa pentru un retur formidabil în cros. În fond, de ce a pierdut meciul? Ce-a avut Nadal, chiar diminuat, și n-a avut Tim într-o zi solară? Ne explică Wilander și-ar trebui să nu o uităm: Nadal, oricît ar fi de chinuit, „mai știe să se adune după ce-a jucat și-a suferit groaznic de-a lungul unui meci” (groaznic e termenul lui Wilander). E ceea ce aș numi o experiență necunoscută celor de talentul lui Smyczek, care joacă perfect cînd n-au nimic de pierdut. Este experiența angoasei, a spaimei în fața eșecului pe care nu ți-l poți permite, oricît de groaznic joci. Această experiență în a-ți birui groaza îți dă ultimele puteri pentru a-ți relua, aproape miraculos, concentrarea.

Cu 3 zile înainte am trăit master-ul londonez la snooker, unde s-a înregistrat o surpriză statistică: Shaun Murphy l-a învins pe Neil Robertson cu 10-2! De cînd finala se joacă de 19 frame-uri nu s-a mai văzut un 10-2. În prima sesiune, Murphy conducea cu 6-2, ca după aceea Neil să piardă 4 jocuri la rînd… Tînăr lord, de obicei imperturbabil, Neil, cu un chip răvășit, niciodată cunoscut la el, n-a putut spune decît că „am pornit groaznic”. Asta după ce, cu o zi înainte, îl zdrobise cu 60-1 pe Ronnie O’Sullivan.