Ronnie și Judd în decisiv

Cum se limpezește mintea unui campion mondial

Duminică noapte a fost alarmă în casa mea: la York, în finala cu Judd Trump pentru titlul de campion al Regatului Unit, Ronnie O’Sullivan conducea cu 9-4, era la un pas de 10-4, […]

Cum se limpezește mintea unui campion mondial

Duminică noapte a fost alarmă în casa mea: la York, în finala cu Judd Trump pentru titlul de campion al Regatului Unit, Ronnie O’Sullivan conducea cu 9-4, era la un pas de 10-4, să închidă meciul, să ridice trofeul și să încaseze 150.000 de lire (amănunt peste care nu se poate trece, avînd în vedere grija lui pentru taxele școlare ale copiilor săi). Judd însă nu a cedat și a cîștigat următoarele 5 (cinci) frame-uri, ajungînd la 9-9, meciul intrînd în decisiv. Și a intrat în panică telefonică, m-au sunat cei cîțiva fani Ronnie, ce se întîmplă?, iar începe nebunul?, iar trece prin vid?… Eu eram liniștit: chiar dacă ar fi pierdut, nu mai era pentru el o nenorocire. Dimineață terminasem de citit autobiografia lui, intitulată „În fugă”, apărută recent în românește, la editura Victoria Books. Aveam bibliografie la ceea ce vedeam – nu se întîmplă în fiecare noapte cu meciuri.

Fără a atinge farmecul literar al biografiei lui Agassi, e o carte extraordinară – a unui om (profesionist în snooker) care trece prin nebunia propriei exigențe. El nu e un modest, nu e un megaloman, nu e obsedat de gloria la care a ajuns repede, el este (sau a fost…) un chinuit al perfecțiunii sale, atingînd „momente de nebunie”, cum se și intitulează capitolul 16: „Am avut partea mea de nebunie în viață. Momente de comportament schizofrenic. Neplanificate și, deseori, neînțelese. Faima mea de tîmpit este egală cu cea de campion în snooker”. Momentul celebru a fost în 2006, cînd într-un sfert de finală cu Hendry (un idol al său), la  1-4, „jucam atît de prost încît nu m-am mai putut suporta… M-am răsucit brusc, i-am întins mîna arbitrului, lui Hendry și i-am spus: „Succes, Steve!”. Și am ieșit”.

Momentul de răscruce al vieții lui va fi cînd intră – ca să-și limpezească mintea – în cabinetul psihiatrului specialist în sport Steve Peters, „un geniu într-ale minții umane”. Ronnie îi va spune totul: „Sînt pe marginea prăpastiei, întotdeauna mă supun unei cantități uriașe de anxietate… Nu mă simt bine decît atunci cînd joc foarte bine”. Peters îi va răsturna această idee cu o claritate care ar trebui să ne cutremure pe toți meseriașii unei idei: „…Nu e posibil să joci mereu foarte bine. Asta nu ar trebui să te împiedice să te bucuri de jocul tău… Sportul presupune un învingător și un învins și tot ce putem face este să dăm ce putem mai bun în noi”. Vi se pare simplu? Abstract?

Peters îl va învăța să nu se autosaboteze, să-și controleze „creierul emotiv”, să nu se panicheze în ziua proastă, dar nici să fie prea rațional, ucigîndu-și spontaneitatea. Ronnie a avut o singură reacție: „Omul ăsta chiar nu bătea cîmpii!” Ca atare, duminică noaptea, Ronnie, în decisiv, a făcut 10-9 și s-a congratulat dezinvolt cu Judd – despre care, în carte, scria că „uneori simt că-i lipsește instinctul de asasin” și „joacă foarte bine cînd e condus cu 3 frame-uri, dar intră în declin odată ajuns la egalitate”. Vă mai trebuie alte explicații? În final, ne anunță că va scrie un roman, dar deocamdată îl văd ca un excelent cronicar sportiv, meserie în care, oricît ai fi de exigent și te chinui, nu există campioni mondiali.