Sînt un chaplinian înrăit

E voie, în campanie electorală, să-ți mai placă măcar fotbalul? Precum alți oameni buni care o iau de sîmbătă pînă luni, eu am ținut-o cu derby-urile de vineri pînă duminică. Fără să-mi pierd mințile, fără să mă urc pe pereți, […]

E voie, în campanie electorală, să-ți mai placă măcar fotbalul?

Precum alți oameni buni care o iau de sîmbătă pînă luni, eu am ținut-o cu derby-urile de vineri pînă duminică. Fără să-mi pierd mințile, fără să mă urc pe pereți, pot spune totuși că le-am sorbit cu plăcere. Adică în plină campanie prezidențială, nu mai am voie să spun că mi-au plăcut cîteva meciuri de fotbal? Nici unul nu a fost plicticos, nici unul nu a căzut în platitudini pînă-n gît…

Vineri, la Steaua – Dinamo, a trebuit să fac față unei serioase tensiuni interioare; eram marcat de două comentarii primite recent – unul al unui „stelist forever” care mă înfiera ca „dinamovist înrăit” fiindcă pot să discut la miez de noapte cu un prieten despre ce-a mai făcut Dinamo, altul, de la un dinamovist năpraznic care mă detecta ca „stelist de mic”. Deși mi s-a atras atenția să nu mai popularizez toate prostiile, eu nu renunț la ideea progresistului Voltaire: „Deși nu sînt de acord cu opinia dumneavoastră, voi face tot posibilul ca ea să fie cunoscută de toată lumea”. Ca atare, din acest 3-0 fără apel al Stelei – cu un gol marcat în ultimul minut al primei reprize și alte două în două minute ale reprizei secunde, dar cu 10-4 la cornere pentru Dinamo – momentul pe care nu-l voi uita niciodată, la cît niciodată mai am dreptul, a fost arborarea lui Charlie Chaplin de către galeria dinamovistă.

De cînd merg la cinema și la fotbal, nu am văzut o asemenea minune. Cred că nici în lumea mare. Chaplinian înrăit, am trecut peste subțirimea explicației, trase cam de păr: „Filmul mut prin apariția noastră a luat sfîrșit”, salut aici orice apariție a „Vagabondului”, oriunde, chiar fără vreun de ce. Căci tot ce se întîmplă pe glob, inclusiv la noi, îl ignoră pe Chaplin. E de rău. Obiecția mea la adresa inspiratei galerii dinamoviste este majoră: cum de e posibil să vii la stadion cu un Chaplin imens și totodată cu petarde aruncate în capul lui Arlauskis? E o incompatibilitate care depășeșe toate competențele mele cinefile.

Sîmbătă, la un derby ușor falsificat, Bayern (1) – Dortmund (17), m-am focusat pe golul lui Reus pentru un 1-0 care a durat vreo 50 de minute, pe freneziile lui Robben (poate ia, în fine, Balonul de Aur), pe nervozitatea incredibilă a lui Guardiola, cu totul altul la Munchen decît taciturnul de la Barca, și în final pe Lewandowski. Nu numai că își permisese să egaleze, dar după victorie (2-1, din penalty Robben), se îmbrățișa cu Klopp, cu mai toți foștii lui coechipieri și nimeni nu-l refuza cum s-ar fi întîmplat pe Dîmbovița în caz de trădare. Duminică seara, la derby-ul din Manchester, nu am mai avut putere să deplîng sincer eșecul lui United. Mi-am epuizat sinceritățile cu Van Gaal; m-am rezumat să-i spun în gînd lui Aguero, cînd a marcat pentru 1-0, reluînd dintr-una fulgerător, că, vineri, înaintea lui, la noi, Keșeru a înscris exact așa, și să nu se dea mare. Se marchează și la noi ca la casele mari, dar nu ne amuză. Vorba unui comentariu semnat „pupincurescu”: „La noi nu se joacă fotbal, se vorbește”. La asta, vezi mai sus ce spunea Voltaire.