După Singapore, un pic, un pic de respect

Despre tragedie și comedie în sport

O gravă lacună a enciclopedicei noastre culturi sportive este cvasiignorarea adversarului. Nu prea avem ochi și chef de analiză pentru cel ce ne stă în față. Nu discutăm (80-90%) decît ce face românul nostru […]

Despre tragedie și comedie în sport

O gravă lacună a enciclopedicei noastre culturi sportive este cvasiignorarea adversarului. Nu prea avem ochi și chef de analiză pentru cel ce ne stă în față. Nu discutăm (80-90%) decît ce face românul nostru – dacă-l învinge pe străin e bucurie mare, spre entuziasm și mîndrie, dacă nu, se cască necazul, sictirul și pamfletul. Turneul Campioanelor de la Singapore nu ne-a ajutat cu nimic să ne corectăm această lacună. Nu am avut ochi decît pentru Halep, de parcă ar fi jucat singură și numai de ea depindea totul. Ea ne cerea să stăm cuminți, dar lumea o lua ușor, deloc sensibilă la modestie. Modestia nu prea are priză, la noi e un clișeu, o lozincă.

După victoria din grupă, după acel buimăcitor 6-0, 6-2 în fața fetiței Williams, ne-am cam pierdut – românește vorbind – mințile; s-au folosit cuvinte grozave și groaznice, Simona a călcat-o în picioare pe Serena, a umilit-o, a șters cu ea podeaua și alte asemenea inepții proprii inculturii în sport, ajungîndu-se ca americancei să i se spună în față că e prea multă și prea grasă. Am liniștea că m-am numărat printre cei cîțiva care au scris că Serena a prins o zi catastrofală, socotind că nu trebuie spus mai mult cînd avem în față campioni mondiali. Acum – conform lacunei noastre – încă se mai bate și dezbate naivitatea, eroarea, prostia Simonei de a o fi lăsat „în viață” pe Serena, pierzînd cum a pierdut la Ivanovici. Nu cred că a fost o prostie, nicicum un aranjament cu americanca – noi fără să vedem blaturi nu trăim nici la Singapore – cred că a fost un calcul greșit, cum se întîmplă cînd gîndești și te miști la acest nivel: a lichidat-o pe Radwanska în semifinală (a fost meciul ei cel mai bun), lăsîndu-le pe Wozniacki și Williams „să se omoare între ele în cealaltă semifinală”.

Simplă părere personală, Simona spera să dea în finală de Wozniacki, deși mă îndoiesc că i-ar fi fost mai ușor. Pentru a fi precis, semifinala Williams – Wozniacki a fost cel mai electrizat meci, infinit superior finalei, cu o Carolină avînd în tie-break 4-1 și cu o Serenă formi-formi-formidabilă. De unde să știi cum își poate reveni forța asta a naturii? Chiar nu putem avea un pic, un pic (vorba reclamei cu Tecău…), un pic de respect pentru ce este grandios în sport? Totuși, pentru mine, omul numărul 1 al turneului rămîne polo-daneza, prin jocul ei complet, fără căderi, învingîndu-le strălucitor și fără apel pe Șarapova (Roland Garros) și Kvitova (Wimbledon), învinsă doar de o Serena Williams în transă. Lui Halep, în finală, nu-i imput doar, ca de obicei, jocul ei la fileu, în teren, cînd se dezlipește de pe linia de fund, ci ideea cu care a plecat: „Un 0-6, 0-6 nu-i o tragedie…”. Desigur, nu e, dar după un sezon excelent, după o săptămînă fulminantă, o zi zero e o comedie a fîsului la care nu-ți vine deloc să rîzi.