Maxilarele lui Ancelotti

Nu e cazul să fim condescendenți cu Ludogoreț

Greu de imaginat un început mai zburdalnic de meci ca primele 10 minute de la Sofia, cînd Ludogoreț conducea cu 1-0 și Ronaldo rata un penalty corect acordat, Stoianovul din poartă […]

Nu e cazul să fim condescendenți cu Ludogoreț

Greu de imaginat un început mai zburdalnic de meci ca primele 10 minute de la Sofia, cînd Ludogoreț conducea cu 1-0 și Ronaldo rata un penalty corect acordat, Stoianovul din poartă fiind întru totul impecabil. Firește, nu eram totalmente fistichiu să cred că ditamai Realul nu-i va pune la punct pe băiețașii aceia, dar ceva zbîrnăia plăcut în pixul meu. Cred că era orgoliul de cronicar bumbăcit de cîțiva internauți steliști indignați că scrisesem săptămîna trecută o enormitate – că aș vrea să o văd pe Steaua jucînd ca Ludogoreț la Liverpool. Nu mi se păruse o blasfemie, ziceam în fond de bine.

Acum, la Sofia, Ludogoreț juca dezinvolt, pe cît poate o echipă din Est, Realul jucînd din superbia sa, așteptînd să își impună valoarea, fără să își bată capul. Pînă cînd arbitrul scoțian i-a dat încă un penalty obținut de Ronaldo printr-o șmecherie (cum bine aprecia Andrei Niculescu), din vasta lui experiență în materie.

În acea clipă a executării, trebuia să îi vezi maxilarele lui Ancelotti, cu cîtă vigoare furioasă chinuiau guma, ca să înțelegi totuși că cineva nu admitea să se glumească. De la acest 1-1 din minutul 24 și pînă în minutul 77, Realul – fără să fie vreodată la înălțimea sa, a dominat clar, a ratat cu Chicharito cîteva ocazii zise imense, ceea ce nu înseamnă că Sfîntul Iker nu a avut treabă la două, trei șuturi ale brazilienilor din Razgrad.

Ludogoreții s-au apărat – cum se zice – bine organizat, cu unul, Moți, de cîteva ori esențial, dar în atac erau prea febrili în nerăbdarea lor de a îngrozi campioana Europei. În celebrii ultimii 30 de metri, le tremurau binișor genunchii.

Desigur, cînd a intrat Benzema, Realul a dat golul pentru acel 2-1 cu totul rezonabil, dar nu mai mult. În sobra și neclintita lui exigență, Ancelotti nu a ridicat mîinile la cer, a slavă. Nu avea de ce; mai ales că în ultimele 5 minute au avut loc două evenimente de natură să conducă la acel 2-2 pronosticat de antrenorul bulgar: Thompsonul nostru nu le-a acordat un penalty de o sută de ori mai legal decît cel șmecheresc al lui Ronaldo, ca apoi arbitrul de la tușă să semnaleze un ofsaid inexistent, într-o situație urieșească de gol.

Spun numai atît: ia să ne fi întîmplat nouă asemenea indiscutabile porcărioare. În studioul competenților noștri, cu toții oameni subțiri, s-a apreciat că am avut de-a face cu „o brigadă amuzantă de arbitri…” Din speța celor care în general nu discutăm arbitrajele, Gabi Balint a articulat cu timiditate că arbitrul nu a avut personalitate – eu cred că prea multă – și într-o șoaptă descrescîndă că „a fluierat pro-Real”.

Rămîn la ce am mai scris: nu avem de ce să fim condescendenți cu Ludogoreț; dacă ar juca în campionatul nostru, ar fi singura echipă care ar putea contesta domnia Stelei.