Cînd o victorie chinuită e OK

Nu, încă nu m-am lepădat de fotbalul latino-american.

Fiecare dintre noi fiind un institut de sondaje, nu mă număr printre cei din jurul meu – deloc incompetenți – care au declarat imediat după finala Mondialului că a fost “o rușine” […]

Nu, încă nu m-am lepădat de fotbalul latino-american.

Fiecare dintre noi fiind un institut de sondaje, nu mă număr printre cei din jurul meu – deloc incompetenți – care au declarat imediat după finala Mondialului că a fost “o rușine” sau “o mare plictiseală”. Nici vorbă. A fost o finală în care s-a jucat din greu, un fotbal chinuit, de către oameni care știu ce-i fotbalul. Există și asemenea meciuri zgrunțuroase, asemenea spectacole cu mare efort și puțină lumină, pe care – dacă iubești acest joc și pe oamenii lui – nu le refuzi moftologic. Timp de 120 de minute m-am gîndit la o idee ciudată a lui Low, rostită la începutul competiției: “Nu vreau spectacol, în căldura de aici o victorie chinuită e OK”.

Nu știu cîți ar semna-o, cîți ar agrea-o, dar într-o bună zi va trebui să acceptăm că un Mondial nu e defilare a unei case de modă, cu meciuri-model, unul mai bun decît celălalt, cum se exprima odată o doamnă despre ochii lui Florin Piersic: “Domnule Piersic, aveți un ochi unul mai frumos decît celălalt”. În sondajele mele personale, mi s-a părut mult mai semnificativ că toți cei pe care îi ascultam aveau grijă, sută la sută dintre ei, să se declare de acord cu victoria meritată a Germaniei, 80% adăugînd imediat că au ținut cu Argentina și că le pare rău de eșecul ei; merg mai departe și scriu că nici eșecul ei concis și nici ditamai catastrofa braziliană nu mă despart de fotbalul latino-american, fie el inferior în eficacitate și rigoare clasică celui așa-zis european. Așa-zis fiindcă fără “ai mei”, din cele două Americi, oricît i-ar încătușa sistemul, nu ar exista afaceri pe piața muncii fotbalistice a vechiului continent (Excepția germană? Mai e timp s-o discutăm…).

Pentru mine e indiscutabil că preferința noastră pentru fotbalistul latino-american începe de la talentul lui în “a bate mingea” cu un control al ei inegalabil. Liber de scheme pînă la culpă, aparent dezordonat, el păstrează un spirit violent și ingenuu – iertați-mă, al maidanului nostru pueril. Sigur că nu e OK, ei, și? Ei joacă, strict între ei, transfigurați, în bine și rău, uitați-vă la Columbia, Mexic, Chile și chiar Costa Rica, la cele fără mari vedete europene deocamdată. Niciodată nu-l veți vedea pe James, la Monaco, după ce a marcat, rămînînd în extaz ca aici, printre ai lui. Nici pe Navas (Levante), în transa din Mondial. Nici chiar pe David Luiz – la Londra sau la Paris – cu degetele spre cer la golul său magic cu Columbia. Nici pe Mascherano la Barca – murind pe minge – ca pe Maracana… Nu în Europa s-a inventat realismul magic, ci acolo – poveștile acelea în care o vreme totul e adevărat, dar deodată zici că nu se poate așa un gol, ca după aceea să admiți că se poate…

Am două obiecții la acest Mondial: una punctuală – nu lui Messi, ci lui Robben Balonul de Aur. A doua: a fost mult prea lung ceea ce a dat un spațiu enorm dreptului la oboseală, fluctuației în joc și arbitraj, erorilor umane. Humorul? În nici un caz dansul final german: a fost o ironie fără haz, exagerată de o presă germană și ea fără haz. Pe mine m-a amuzat îndelung cînd în comentariul finalei nimeni nu a mai amintit de legendarul nostru 5-1 din Giulești, cu golul lui Mihăiță Pleșan în fața lui Lahm și ai lui.