Un Mondial interzis mofturoșilor

Cu permisiunea dumneavoastră, fac cultul personalităților.

„Mondial ușor!” ne-am urat unul altuia în prima zi a Mondialului, amîndoi conștienți că aparținem unui neam de microbiști dificili, exigenți pînă la Dumnezeu. După prima săptămînă, se poate spune că nu e un […]

Cu permisiunea dumneavoastră, fac cultul personalităților.

„Mondial ușor!” ne-am urat unul altuia în prima zi a Mondialului, amîndoi conștienți că aparținem unui neam de microbiști dificili, exigenți pînă la Dumnezeu. După prima săptămînă, se poate spune că nu e un Mondial deloc ușor. În primul rînd fiindcă ne place, ne captivează, ne emoționează, ne supune memoria la mari eforturi, în trei cuvinte: nu ne plictisește. E un lucru foarte mare, ca amorul la Topîrceanu. E un Mondial greu de digerat, care a început bubuitor: campioana mondială eliminată după primele două meciuri – nu are precedent. Acest neverosimil Olanda – Spania 5-1, cu cele 6 goluri, e recordul în vigoare după primele 7 zile.

Dacă Olanda – Spania ne-a adus în minte o coridă cu toreadorii Robben și Van Persie, meciul cu Chile se poate numi un regicid – o decapitare a reginei fotbalului mondial. Toată echipa își pierduse capul, nu mai știa ce joacă după ce-și ceruse iertare pentru meciul cu Olanda, pe care Gică Craioveanu îl numise un accident. Cei mai mulți diagnostichează un sfîrșit de domnie, finalul unei generații și bineînțeles decesul acelei tiki-taka. Mai puțin crud, înclin să cred că ne găsim în fața unui apus de soare propriu oricărei vieți de om și, deci, al oricărei echipe solare. Spania a fost solară și acum apune. Obosită, extrem de obosită. Nici Brazilia nu mi se pare în afara discuției. De mult și-a pierdut seninătatea ofensivă, o evidentă nervozitate îi caracterizează mișcările, Neymar (ce prost a bătut penalty-ul!) vrea să le facă pe toate și, ce e mai grav, toți ceilalți sînt de acord. Nu o văd triumfînd clar, dar – ca suporter a tot ce e sud-american – nu mă necăjesc: Mexic, Chile, desigur Argentina – cînd nu e orgolioasă peste poate -, oricare pot să creeze surpriza despre care se vorbește deocamdată în șoaptă.

Pînă atunci, dincolo de sisteme, strategii, penalty-uri și antrenori, fac cultul unor fotbaliști – cultul personalităților, cum se zice mai puțin corect politic. E Van Persie cu golul lui fără de care nu se va mai putea face vreo antologie a fotbalului; e Pirlo, acest guru al jocului, cu fenta lui, fără minge, lăsîndu-l să șuteze năprasnic pe Marchisio; e neapărat, oricît ne-am săturat de el, Messi, cu acea cursă cvasimaradonescă printre trei-patru bosniaci, luminînd un meci dintre acelea puține la care am emis mofturi exigente. Am însă și cîțiva neștiuți pînă acum: Campbell, costaricanul remarcat, recunosc, superficial, la Olimpiakos, Ochoa, pe care l-am urmărit la Ajaccio ca să-l văd, vai, pe Mutu, și mai ales îl am pe Alexis Sanchez, chilianul care, cu Bravo (Real Sociedad) în poartă, cu Vargas (de la Valencia) nu a făcut niciodată la Barcelona ceea ce și-a permis să facă miercuri din echipa confraților săi Iniesta, Pedro, Alba.

Iar dacă mă întorc de la ei și mă ridic la ansamblu, meciul meu preferat, peste toate, a fost – ca și pentru Mourinho și Geambașu – europeanul Italia – Anglia. Meci de înaltă cultură fotbalistică, meci elitist, interzis oricăror mofturoși. În acest sens nu pot încheia decît cu urarea cea mai originală, auzită după Belgia – Algeria: să auzim de la excepțional în sus!