La 20 de ani după un Mondial

Mai țineți minte ce nebuni am fost?

„După 20 de ani” – titlul romanului scris de Alexandre Dumas – este socotit de multă vreme și de multă lume cel mai frumos titlu pentru o carte. E într-adevăr o unitate de […]

Mai țineți minte ce nebuni am fost?

„După 20 de ani” – titlul romanului scris de Alexandre Dumas – este socotit de multă vreme și de multă lume cel mai frumos titlu pentru o carte. E într-adevăr o unitate de timp bine fixată, nici prea lungă, nici prea scurtă, atît cît trebuie ca să te străbată un fior. E cazul meu azi, în 2014, cînd se fac 20 de ani de la Mondialul acela din ’94, ultimul care ne-a scos în stradă, cu toții entuziasmați de cum juca România acolo, în America… Acum 20 de ani a fost ultima oară cînd naționala de fotbal realiza o performanță de nivel mondial – asta ca să mă exprim rece și cît de cît stăpînit, ratînd la penalty-uri calificarea în semifinalele celor mai buni din lume.

Firește, tot după 20 de ani, se găsesc printre noi oameni indiscutabil serioși, care susțin că dacă nu am cucerit titlul mondial acolo, nu am făcut nimic, sau, mai plastic, că am făcut un rahat. Indiscutabil competenți, ei trăiesc în acea incalificabilă eroare care reduce sportul la campionii lui, la învingătorii lui – perdanții fiind niște nenorociți, demni de uitare. De cîte ori îi aud, îmi apare imediat scena dintr-un film american în care Redford e un campion mondial la schi care se întoarce acasă, la ferma tatălui său, după ce a bătut Europa, biruind în toate competițiile; tat-su îl întreabă unde ai fost?, ce ai făcut?, el îi spune că a cucerit titlul mondial, bătrînul îl comentează crud și concis: „E plină lumea de campioni mondiali!”.

Desigur, nu sîntem într-o țară plină de fermieri americani reci la tot ce-i succes. La noi lucrează, de-o viață, altă alternativă paralizantă: ori te grozăvești cu tine și cu ai tăi, ori disprețuiești nația întreagă; ori te fălești, cu pieptul bine bombat, ori minimalizezi și bagatelizezi în draci și cu bulbuci pe toți mizerabilii perdanți. În cultura noastră sportivă nu există simțul performanței, fie ea victorioasă, fie ea neîmplinită. Naționala în ’94 a făcut performanță, Halep – după 20 de ani – de asemenea, și a avut de pătimit sub presiunea aceleiași maladii: s-a aclamat ca o victorie un eșec, s-a clamat ca după un eșec ceea ce a fost performanță. Mai nimeni nu ia în considerație maniera în care învingi sau pierzi. Maniera, adică stilul, care, ca și în literatură, e totul și în sport.

E adevărat că am înțeles asta nu la noi, ci de la englezi și francezi, de la rugby-ul lor mai ales. Ei nu au cultul victoriei, ci al manierei în care joci: poți pierde frumos, poți învinge urît. Ca gazetar sportiv, nu voi uita niciodată ce-a spus Cioran după ce a văzut la Paris un dezastru al României la rugby (un fel de 0-135…): „Românii cînd nu sînt excesivi sînt nuli”. Geniul lui știa ceva și în această direcție, a căderii din exces în catastrofă. Noi, azi, după 20, după 40 de ani, încă nu știm cînd sîntem excesivi, cînd nuli, bălăngănindu-ne între extreme. E greu de precizat cînd o să ne vină mintea la cap. Nu sînt nici optimist, nici pesimist.