Cei care avem 14 Mondiale în biografie

Gîndurile unui octogenar tînăr și neliniștit

La o săptămînă distanță de Copa și Copacabana ei, tînăr octogenar cum mă aflu pe buletin, număr pe degete cîte Mondiale am trăit telepurtat: din ’58, cînd i-am văzut prima oară pe Pele și […]

Gîndurile unui octogenar tînăr și neliniștit

La o săptămînă distanță de Copa și Copacabana ei, tînăr octogenar cum mă aflu pe buletin, număr pe degete cîte Mondiale am trăit telepurtat: din ’58, cînd i-am văzut prima oară pe Pele și ai lui în Suedia, pînă în 2014, au fost 14. Cred că mai sîntem în țara asta vreo cîteva zeci de mii, hai, sute de mii, care facem această socoteală digitală, fără să ne temem că nepoții noștri și copiii lor ne spun „tataie” și noi găsim puterea din plin să le răspundem cum nu se poate mai politicos și ancestral: „Ai grijă de tine!”. Cu 14 Mondiale de fotbal la activ ne luăm dreptul să privim lumea de sus, cu 14 Mondiale de fotbal ne pasă prea puțin cum ne privesc adulții în curs de maturizare.

Sîntem bine căliți – am renunțat să ne plîngem că în mileniul 3 naționala nu a fost la nici un Mondial, știm pe dinafară, sătui, clișeele și șabloanele, nu mai cedăm nostalgiilor, rămînînd însă brazilo-argentinieni cu febleți uruguayene. Totuși, cînd Andrei Crăciun, confratele meu (nu-i voi spune „tînărul meu confrate” fiindcă într-un Mondial nu folosesc termenii de tînăr și bătrîn), scrie că adevărul cel mai cumplit este acela al unei Brazilii ajunse la perfecțiunea apărării, îmi vine să-i replic că azi, în 2014, există un adevăr și mai dur: mii și mii de brazilieni ies în stradă înarmați, mascați, manipulați (?) și urlă că nu vor Mondialul. „Investiți în școli și spitale, nu vrem Mondialul!”, asta nu s-a mai auzit vreodată pe acolo. M-a stupefiat – mai am această „calitate”. Poliția intervenind brutal într-o masă de profesori greviști care aruncă în caroseria autobuzelor cu mîncare și strigă: „Nu va fi nici un Mondial!” e dincolo de cinema, de violențele portocalelor mecanice și de imaginația celor cu 14 Mondiale în biografie; am cunoscut războaie provocate de un ofsaid, măceluri între suporteri, am citit o dată o scrisoare a unui ziarist de la L’Equipe, care îi comunica mamei sale că nu vrea să devină corespondent de război pe un stadion de fotbal – sînt simple amintiri.

Nici pe mine mama nu m-a făcut ca să fiu analist economic, politic, dar iată-mă citindu-l pe Pele cum îmi explică clar că „oamenii răbufnesc și ies pe stradă din cauza corupției foarte mari și a politicienilor vinovați de mizeria în care trăiește o parte a populației”. Totuși, în alte țări aflate în grave crize economice – ca Spania, Grecia, Portugalia – masele de protestatari nu au cerut niciodată alungarea fotbalului din cetate. Dimpotrivă – zeci de mii de sinistrați economic ies în stradă să aclame Realul, campioana europeană la fotbal… Sînt nebuni? Sînt manipulați? Nu – mi-au explicat specialiștii -, doar că nu le pasă ce datorii are Realul către statul campioanei mondiale en titre. Am priceput că poți privi de sus fără să înțelegi tot. În acest timp, savanta agenție Bloomberg ne-a dat pe simulatorul ei finala Mondialului 2014: Brazilia – Spania 1-0, după un turneu „cu meciuri strînse, goluri puține, rareori trei pe meci”. Deocamdată știu un singur adevăr: nici o echipă europeană nu a cucerit la Copa într-un Mondial desfășurat pe continentul american. Altfel, rămîn un octogenar tînăr și neliniștit.