„Sînt oameni!”, cum exclama Marius Ancuța

Orice miracol trece prin zile rele.

În zilele Mondialului, am auzit de cîteva ori această propozițiune rostită clar și inflexibil: „Ronnie O’Sullivan este un miracol al snookerului”. Nu numai că nu e o exagerare, e perfectul adevăr. El are o […]

Orice miracol trece prin zile rele.

În zilele Mondialului, am auzit de cîteva ori această propozițiune rostită clar și inflexibil: „Ronnie O’Sullivan este un miracol al snookerului”. Nu numai că nu e o exagerare, e perfectul adevăr. El are o lejeritate, o ușurință și o viteză în mișcări și lovituri pe care le-aș numi paralizante. Virtuozitatea sa – proprie geniilor din orice sport – inhibă orice adversar. În momentele cînd Ronnie e inspirat și „în mînă”, cel de lîngă el pare greoi, stîngaci și devine un partener de întrecere cu o expresie duioasă, de mult apusă.

Entuziasmul meu are desigur o carență, aceea de a-mi fi început cu el amorul pentru snooker; sînt ca atîția care topiți după Cristiano, nu l-au mai prins pe Di Stefano sau Pușkaș. Am intrat în snooker cam de la Hendry încoace, avîndu-i drept clasici pe Davis și Ebdon… Am învățat cam tîrziu să înțeleg jocul cu Ancuța și Bontea, un cuplu de comentatori cum n-au mai apărut la noi de la Naum – Banciu, în ciclism. Selby – finalistul de lîngă Ronnie – nu a fost declarat pînă acum un miracol, dar ce a făcut în cele două zile ține de miracolele sportului. În prima zi era condus de Ronnie cu 8-3, cu 10-5 și Marius Ancuța se temea că „vom avea un scor de maidan”. Ronnie zbura, Selby se tîra; îmi ziceam că nu va fi nimic interesant de văzut pînă la cît se prevăzuse, 35 de jocuri.

M-am înșelat – ca de obicei – grav și încîntător. A doua zi – cînd s-a pornit de la 10-7 pentru Ronnie -, Selby a fost alt om, ca și Ronnie, de altfel. Selby egalează la 10 și întregul meci se schimbă la față și pe fețele celor doi. Selby nu mai are nimic din tristețea lui calmă și ajunge să ia conducerea, înghesuindu-l pe Ronnie într-un joc cu complicații în care virtuozitatea nu mai are ultimul cuvînt, ci răbdarea. Ronnie devine nervos, „bilele nu-l mai ascultă” și jocul intră într-o tensiune în care încep să apară greșelile de o parte și de alta. Mari, enorme, incredibile.

„Sînt oameni!” va exclama Ancuța, concis, cu cel mai decent patetism. De la 14-12, Selby va domina cu o siguranță crescîndă, care întărește o impresie teribilă: Ronnie nu mai poate răsturna scorul, meciul. S-a dus strălucirea, s-au stins viteza, lejeritatea, în fond, a dispărut miracolul. Selby cîștigă cu 18-14, ceea ce înseamnă, stupefiant, că în a doua zi a finalei a învins cu un scor de 11 la 4! Se bucură sobru, ca orice om de snooker nu știe să triumfe ca un Cristiano – cum bine observa Adi Georgescu. Ronnie declară că e mîndru pentru jocul său. Rămîne între noi: zilele rele ale unui sportiv miraculos sînt foarte grele. Psihologul lui, celebrul Peters Steve, lucrează și cu fotbaliștii de la Liverpool, cei care fac 3-3 cu Crystal Palace, după ce conduc cu 3-0…

Snooker sau fotbal, durere sau noroc, eterna întrebare: ce se întîmplă, doctore?