Cad mituri!

La noi, în fotbal, nimic nu e definitiv

Mare veselie, mare bucurie – a murit tiki-taka, s-a dus la fier vechi autobuzul autobazei, au încasat-o împreună și Pep, și Mou, posesia nu mai înseamnă nimic, pasele (Bayern de trei ori […]

La noi, în fotbal, nimic nu e definitiv

Mare veselie, mare bucurie – a murit tiki-taka, s-a dus la fier vechi autobuzul autobazei, au încasat-o împreună și Pep, și Mou, posesia nu mai înseamnă nimic, pasele (Bayern de trei ori mai multe decît Real!) sînt un moft, „Der Spiegel”-ul cel sobru și serios face jocuri de cuvinte sănătoase: „Dezastrul lui Bayern e Real”, ce mai, e o vîjîială că nu mai știi ce-i vrăjeală și ce-i adevăr. Și cu ce repeziciune ni s-a rupt scara valorilor! Acum un an – și ce-i un an? – Bayern și Dortmund ne obsedau cu cîte patru goluri în 90 de minute, bubuite în porțile Realului și Barcelonei, nemții jucau finala pe Wembley, ziceam că s-a stabilit o nouă ordine în fotbal, pe dracu’!

După o singură rotație a Terrei în jurul soarelui, Spania și fotbalul ei iau o revanșă zdrobitoare și joacă o finală europeană cu cele două echipe ale Madridului ei. Noi, ăștia, cei sensibili la fotbalul englez (vorba lui Ilie Dumitrescu), stăm, s-o recunoaștem, cu (auto)buzele umflate. Ce facem? E din nou un sfîrșit de eră? Iar intrăm într-o nouă eră a soccerului? Cu grijă, propun să ne gîndim că nu e un sfîrșit de eră, ci doar de ce era, de ce-a fost pînă mai ieri. Și ce a fost? Pep – după un sezon în care nici Beckenbauer nu a avut mari obiecții la cîte s-au cucerit – nu a putut face o Barcelonă din Bayern. Mourinho, antipaticul care ne enervează, dar nu poate fi bagatelizat, nu a putut face din Real Interul cu care a mințit-o cîndva pe Barca. Acum se delirează – pe bune! – cu Ancelotti și cu Simeone. Nu-i o vrăjeală, e adevărul la zi.

Ni se spune că Atletico – Chelsea a fost la fel de frumos ca Real – Bayern. Abia îngîn o observație: la Londra, între experții în știința faultului, pînă în minutul 30 nu a existat nici o ocazie în careu, la Munchen era deja 3-0… Realul a fost acolo formidabil, incomparabil în stil cu ce joacă Atleticolosala, care nu mă fascinează, dar mă intimidează prin puterea ei de muncă și senzaționalul ei sezon în care poate fi și campioană a Europei, și a Spaniei. Firește că nu subscriu la ideea țîșnită din vanitatea infinită a lui Mou: „Atletico e cea mai bună echipă din Europa”. Ce putea să îndruge mărețul, cel care se bătea falnic cu pumnii în piept duminică, la Liverpool, după un 2-0 în cel mai strict stil Mou, 1-9-1? Ar fi fost culmea să spună că cea mai bună e azi Realul lui Ancelotti. În orice caz, Simeone îl întrece în nebunia sprinturilor finale și entuziaste după un triumf.

În această frenezie a căderii unor mituri și idei fixe, mă bucur că încă o dată se dovedește că cel puțin la noi, în fotbal, nimic nu e definitiv. Nici gloria unora, nici eșecurile altora, cu atît mai puțin verdictele și sentințele noastre din atîtea e-mail-uri și pamflete vijelioase. Ceva mai puțină siguranță de sine se impune precum ziua urmează nopții.