Baaaaarca, Bale și Bartra

Cînd nu există cultul personalității. În fotbal

Miercuri seară, în finala Cupei Spaniei, Gareth Bale a fost în fine măreț, la înălțimea acelor zeci și zeci de milioane cu care fusese cumpărat de la Tottenham, dacă ăsta poate fi un […]

Cînd nu există cultul personalității. În fotbal

Miercuri seară, în finala Cupei Spaniei, Gareth Bale a fost în fine măreț, la înălțimea acelor zeci și zeci de milioane cu care fusese cumpărat de la Tottenham, dacă ăsta poate fi un superlativ și, ce s-o mai lungim?, este. Bale a fost de o luminozitate în joc (aproape) orbitoare, cu care i-a electrizat și pe Di Maria, și pe Modrici, și pe Pepe. Cursa lui finală de peste 50 metri – după 80 și ceva de minute strălucite ca intensitate și inspirație – va rămîne în toate genericele care urlă frumusețea acestui joc. Pentru a ateriza cît de cît pe pămînt, în concret, voi avea cvasiimpertinența să scriu că Bale și Realul au jucat dezinhibat, liber de cultul personalității lui Ronaldo. Îngrijorat să nu fiu rău înțeles, adaug imediat că presiunea lui Ronaldo asupra echipei nu e nicicum negativă, dar nu poate să fie privită mereu idilic, ca un factor armonios.

E imposibil să eliminăm din relațiile stabilite într-o echipă de supervedete ca Realul (sau chiar Barca) rivalitățile, ca oriunde avem de-a face cu oameni și nu cu îngeri. Concurența nu e doar o noțiune de piață, ci și de viață. Oricît s-ar îmbrățișa în clipele bune și rele – fie și sincer, fie cu elan curat – Ronaldo cu Bale, cu Di Maria, vor pulsa întotdeauna instinctele rivalității la fel de oneste ca fraternitatea. Să nu ne dăm nici aici imaculați, invidia rămîne cel mai serios sentiment uman. Ca atare, cînd lipsește un genial ca Ronaldo, la Real, dar și ca Messi ,la Barca, fiecare se simte liber, scăpat de apăsarea unei comparații penibile, ca să-i zic cumva. Fără Ronaldo supremul, fiecare își dă drumul geniului său, fiecare înflorește, rivalitatea e spornică – o, desigur, dacă avem valoare.

Și Baaaaarca? O scriu cu toate A-urile din bannerul acela fabulos, nu știu cîți de A adunați parcă într-un strigăt de exasperare. Barca a avut în prima repriză o posesie de 67%-33%, fără nici o ocazie mare. Asta spune tot. Repriza a doua a fost alta și ne-a dat drama unui puștan, Bartra, care în două minute devine un eveniment, cu un șut de la vreo 25, care-l tulbură rău pe Casillas, ca peste un alt minut să marcheze, cu capul, la un corner printre toți crocodilii. Nu-l citise nimeni pînă atunci.

Putea fi omul meciului dacă nu-l scăpa pe Bale în cursa aceea epopeică, dacă-l faulta cum se cuvenea și cum îi striga de pe bancă Tata. Nu și-a permis, nefericitul. Dar putem întreba unde era Dani Alves la faza aceea? Mai trecea Bale de competentul Dani? Aș încheia cu un oftat mai lung decît A-urile bannerului: după acel 2-1 din minutul 85, în ultimul minut, Neymar a nimerit bara pentru un 2-2 deloc absurd!