Un entuziasm cu frîna trasă
Și ce-a făcut Man U la 3-0 din minutul 51?
După acel de groază 0-3, acasă, cu Liverpool, nu credeam – am și martori – că Man United va izbuti să facă un 3-0, un 4-1 în retur cu Olympiakos; […]
Și ce-a făcut Man U la 3-0 din minutul 51?
După acel de groază 0-3, acasă, cu Liverpool, nu credeam – am și martori – că Man United va izbuti să facă un 3-0, un 4-1 în retur cu Olympiakos; mai dur decît sarcasmul bannerului cu „Moyes este un geniu al fotbalului”, mi s-a părut minutul cînd aparatele au prins privirea lui Sir Alex contemplînd stupefiat dezastrul; o privire de gheață, imposibil de fixat chiar în bronzul rece al statuii sale. Un prieten dinamovist, fan Liverpool – mai există asemenea cocktailuri -, mi-a telefonat să mă asigure că i s-a făcut milă de Rooney; i-am murmurat că îmi pare rău pentru Gerrard al lui, care a ratat hat-trick-ul a trei penalty-uri pe Old Trafford.
Azi, după calificare – „La ce bun?, întreba un comentator, în Champions League nu au nici o șansă” -, am entuziasmul cu frîna trasă. Am mers pe pereți – ca Fred Astaire în „Nunta regală” – la 2-0 în minutul 46, după combinația genială Giggs – Rooney – Van Persie, am făcut înconjurul holului la 3-0, după ce Van Persie, înaintea liberei de la 25 de metri, se consultase în șoaptă cu Wayne, ca într-un „dublu” la tenis, și i-a ieșit. Și ce-au făcut la 3-0? Nu trebuiau să facă 4-0, scorul la care nu le păsa că Olympiakos marchează? Căci asta a fost nebunia acestui meci, care a reînceput, fierbinte, la 3-0 pentru United. La orice 3-1, degeaba juca Giggs la 40 de ani și 100 de zile, dînd pase de 25-30 de metri. Era un calcul elementar, Watson, cum zicea Sherlock Holmes. Incredibil, din minutul 51 au trecut la înghețarea acestui 3-0. Erau inconștienți? Erau neputincioși de mai mult?
Olympiakos, admirabil, erau peste ei, poate prea febrili, dar se pot plînge că De Gea a avut zeii de partea lui. Nu-mi puteam permite privirea de gheață a lui Sir Alex. Eram în starea puștilor cu degetele la gură, ca într-o rugă, și-a distinselor babete din tribună, mușcîndu-și buzele de emoție; îmi este greu să trec peste finalul penibilos, cu cornere bătute scurt și bubuieli aiurea din careu pînă la un centru unde dispăruse Van Persie. Azi, îmi revin încet-încet ca să-l ridic în slăvi pe Rooney, fără jenă; a fost formidabil, peste tot, alergînd să-l oprească din cursă pe fundașul Holebas și gata oricînd să intre în careul lui Roberto, driblînd și pasînd cu același suflu. Nu văd în Europa un decar, fie și Messi, care să se „omoare” în joc ca Rooney. O să ajung să țin la el cum țin la Giggs?
Noaptea tîrziu, Ilie Dumitrescu – fan care nu se teme de subiectivism cînd discută de United – a declarat că se teme, în tragerea la sorți, de Bayern. Personal, mă tem de toate.