Zile grele cu United

Orice s-ar întîmpla, nu renunț la Premier League.

Fiecare dintre noi avînd dreptul sfînt la un cap între umeri, iar în cap obsesiile lui, duminică, pe Old Trafford, unde Man. United „dădea” cu ultima clasată, m-au înfiorat de la început […]

Orice s-ar întîmpla, nu renunț la Premier League.

Fiecare dintre noi avînd dreptul sfînt la un cap între umeri, iar în cap obsesiile lui, duminică, pe Old Trafford, unde Man. United „dădea” cu ultima clasată, m-au înfiorat de la început trei imagini: minutul de reculegere pentru 6 februarie 1958 Munchen, cei 75.000 de oameni din tribune, la un meci de duzină, și bannerul de pe o margine a terenului, care felicita poporul chinez cu ocazia noului an al calului de lemn. Ceea ce a urmat a fost de groază. Fulham avea 1-0 din minutul 12, pe o gaură neagră în apărarea acestui adevărat mister Vidici și a ținut-o așa 78 de minute, neintimidați de prezența în tribună a lui Sir Alex și pe teren a lui Ronney, Van Persie și Mata. De Mister-ul Moyes nu discut. În minutul 78, Van Persie a nimerit-o și a făcut 1-1, ca după două minute, Carrick s-o trosnească cum trebuie pentru un 2-1 mîntuitor și vai de capul lui. A urmat înmărmurirea: Fulham a egalat în ultimele secunde ale minutului 93, pe o gafă care mi-a interzis pînă și un oftat pentru De Gea.

Ultimii clasați atingeau delirul unui Manchester de pe vremuri, cînd bătea Bayernul într-o finală europeană. Erau pe-acolo, toți 11, în al 11-lea cer. Strict statistic, fuseseră 81 de centrări ale domnilor lui Moyes și o posesie de 73%-27%. Nu mă interesa statistica și cu atît mai puțin că înainte cu o zi Arsenalul fruntaș încasa de la Liverpool, în primele 20 de minute, patru boabe. Sarcastic, mă gîndisem doar la ziua cînd îi dădusem 8, ce vremuri! Miercuri, ne-au apărut în față chiar dînșii, oamenii lui Wenger (Wagner, cum îi spune, mai simplu, un mucalit…). Doi prieteni, fani ai cormoranilor, generoși după acel 5-1 de sîmbătă, m-au asigurat că United bate la Londra. Serios? Erau gata să țină pariu cu oricine…

Aiurea! A fost un meci care mi-a confirmat cea mai neagră impresie: United joacă un fotbal de echipă oarecare, dar oarecare din Premier League; a fost un 0-0, salvat însă de nefericitul De Gea în minutul 83, la un șut strălimpede al lui Cazorla. Nu am găsit mîngîiere nici în acel 1-1 al lui Chelsea cu West Brom, cu un Mourinho încremenit la egalarea din minutul 85, cînd Alichebe țîșnește alegru chiar de lîngă David Luiz; în tăcerea cumplită a lui Mou, nu ar fi fost exclus să-i fi trecut prin minte că e cazul să introducă amenzi, cum făcea Herrera pentru orice Picchi, dacă cineva trecea de el. Dar orice s-ar mai întîmpla, nu voi renunța la Premier League și nici la convingerea că e cel mai tare campionat, cel mai echilibrat între cele 20 de echipe care, în fiecare etapă, sînt capabile de cele mai vîjîitoare aiureli de rezultate. Luați toate campionatele importante din Europa și găsiți-mi un clasament în care ultima clasată să aibă 6 victorii din 26 de meciuri. Că se joacă mediocru față de Bundesliga? Că nu au un Messi sau un Ronaldo? Nu intru în polemici, nu sînt dintre acei fericiți care pot spune liniștiți: „În general, nu m-am înșelat niciodată”.