O fabulă suavă: „M-ai învins, Rodioane!”

…de pe vremea cînd pamfletarul se scuza.

Marțea trecută m-a captivat ceea ce le-a povestit Rodion Cămătaru confraților Răureanu și Udrea despre vremea aceea cînd arbitrii nu dădeau roșu decît dacă adversarul îți rupea pe bune piciorul, cînd dacă „făceam […]

…de pe vremea cînd pamfletarul se scuza.

Marțea trecută m-a captivat ceea ce le-a povestit Rodion Cămătaru confraților Răureanu și Udrea despre vremea aceea cînd arbitrii nu dădeau roșu decît dacă adversarul îți rupea pe bune piciorul, cînd dacă „făceam ce face Tamaș, nu știa nimeni”, cînd Craiova a fost cea mai talentată echipă și destinul tău de fotbalist se juca între ștabii singurului partid politic și așa mai departe, nici nu mai știu exact pînă unde; mie mi-a lipsit un episod pe care azi habar nu am cum să-l adjectivez, dar care atunci a făcut vîlvă. Eugen Barbu, „pamfletarul” numărul 1 al cronicarilor sportivi (pamfletar între ghilimele fiindcă nu prea se accepta pamfletul în presa aceea puritană), l-a făcut pe Cami, după un meci mai slăbuț al acestuia, de „Haplea în chiloți”.

Poate că părinții celor de 30-40 de ani mai știu cine era Haplea – un personaj lansat de Moș Nae în „Universul copiilor”, un prostănac, cum s-ar zice azi, suav. Pentru stilul și cenzura acelui timp, expresia era de-o violență necunoscută, curat scandaloasă. Doar Fănuș – superior lui Eugen Barbu în inteligența humorului – își permitea să fie mai slobod la gură și în stilou, cînd scria despre fotbaliștii noștri. Ceilalți preferam ironia subțire – cum ar zice Cornel Dinu – și nu o dată ni se imputa că nu sărim suficient la beregată. În orice orînduire, microbistului român îi place să vadă atacul la beregată. Țin binișor minte că fotbalistul s-a supărat rău și nu a vrut să urce în avion cu nea Jenică în următoarea deplasare peste hotare. Acolo – cred că la Lisabona – a făcut un meci formidabil, iar ce a urmat a fost și mai și. Eugen Barbu a scris imediat un articol intitulat nici mai mult, nici mai puțin „M-ai învins, Rodioane!”, în care își prezenta scuze pentru acel „Haplea în chiloți”.

Nu sînt dintre aceia care sar la beregată, nu am nici o nostalgie după cenzura acelei „iepoci”, îmi îngădui doar să afirm că azi nu văd nici un pamfletar fără ghilimele care să se scuze pentru o vorbă care s-a dovedit proastă și rea, ca să mă exprim și eu subțire. Pamflet se intitulează azi cu tot seriosul emisiunile în care – desigur, în numele adevărului care îți stă pe inimă și pe limbă – e voie să-ți faci tot neamul de cretini, imbecili, nenorociți, mizerabili. Pamfletul – gen literar, mă-nțelegi? – dă dreptul de a înjura temeinic și năvalnic, de-a sări și mușca mai sus și mai jos de beregată, fără să-ți mai pese de altceva, de eventualele contradicții care pulsează în orice adevăr crud; se mușcă fără remușcări, se devorează adevărul crud ca o fleică la grătar. Care remușcări? Nimic nu se îndreaptă, tot ce e lamentabil rămîne lamentabil; sîntem mîndri că sîntem pamfletari incontestabili.

Nu-mi veniți cu fabule suave ca „Iartă-mă, Rodioane!”. Sîntem neiertători. Și dacă au oarecare dreptate? Te uiți la fotbal, la sportul nostru, și vezi că oricît l-am pamfletat, el rămîne – conform celebrelor comunicate clinice – într-o stare critică, dar stabilă.