Spectacolul moral de la Melbourne

A întinat Nadal valorile sportului?

E indiscutabil că finala masculină de la Melbourne nu ne-a dat un tenis de neuitat. E la fel de indiscutabil că spectacolul uman a fost mai presus de tehnică, dar ne va rămîne în memorie. […]

A întinat Nadal valorile sportului?

E indiscutabil că finala masculină de la Melbourne nu ne-a dat un tenis de neuitat. E la fel de indiscutabil că spectacolul uman a fost mai presus de tehnică, dar ne va rămîne în memorie. Nu am întîlnit niciodată – cum afirma cu siguranță Virginia Ruzici – un Nadal în asemenea hal, într-o asemenea zi cumplit de rea, un Nadal de nerecunoscut. Momentul-cheie a fost acela cînd, după un prim set pierdut categoric, la începutul celui de-al doilea, Nadal a părăsit terenul și s-a dus la un consult medical care a durat multe minute, suficiente ca să-l enerveze vizibil pe Wawrinka. El cerea arbitrului explicații, invoca regulamentul, omul de pe scaun nu ceda insistențelor lui – să nu fim idilici, Wawrinka nu s-ar fi sfiit să cîștige prin abandonul adversarului.

Nadal însă a revenit, marcat clar în tot ce juca de o suferință fizică. Clar? Aici e aici. El pierde setul al doilea, la 2-6, dar cîștigă setul al treilea, în fața unui Wawrinka totalmente derutat de revenirea în puteri a invalidului de pînă atunci. Ruzici pune cea mai firească și exactă întrebare: ce o fi în capul lui Wawrinka? Să se lase sau nu păcălit de „suferința” lui Nadal? E o suferință între ghilimele? Nadal trișează? În setul al patrulea – cum-necum – doar cu serviciul, fără cine știe ce mare strălucire, Stan cîștigă la 6-3, îl învinge pentru prima oară pe Nadal și cucerește primul său turneu de Mare Șlem. Nu dă urlet triumfal, nu cade în extaz pe spate, duce un deget la frunte ca și după victoria la Djokovici. Atît – e gestul nou, pînă azi necunoscut, cu care Stan intră în istoria tenisului și a gesticii sale.

Căci – ca în celebra vorbă – și gestul contează. Ca spectacolul uman să se încheie frumos, Nadal, în final, își pune fruntea pe umărul lui Stan, ca între doi prieteni fără suspiciuni. La festivitatea premierii, e transfigurat de tristețe și de efortul necesar pentru a-și curma plînsul. Să-l credem? Trișează și aici? Am cunoscuți care susțin că, la Melbourne, Nadal – pardon de expresie – a întinat sportul alb și de toate culorile prin vicleșugul cu care a încercat să ascundă cea mai proastă zi a carierei sale. Nu-mi iau o asemenea libertate de expresie; îmi este de ajuns să observ că singurul din public care nu l-a aplaudat la capătul discursului final a fost unchiul Toni.

Dar ce facem noi, Feder-aliștii? Nadal l-a învins încă o dată și a fost decent în triumf, respectuos; s-a ajuns să se considere normal ca Roger să nu mai poată cîștiga la Rafa și Djo, deși nu uit că un Wilander sau McEnroe a susținut că omul mai poate cuceri turnee importante. Alții sînt de părere că Fedex va juca atît timp cît îi va mai plăcea tenisul. Eu îmi permit să murmur – pînă aici ajunge libertatea mea de expresie – că idolul nostru e cam egoist și nu se gîndește la cît suferim cînd pierde, normal și elegant, fără icnet și grimase, la…