Masochiști? Mofturoși?

Scrisoare deschisă către Traian Ungureanu

Dragă domnule TRU, ți-am citit ieri articolul devastator de inteligent despre „unanimitatea mediocrității” în fotbalul mondial, după ce am avut o zi grea, frumoasă și memorabilă pentru viața mea de cronicar sportiv. De după masă […]

Scrisoare deschisă către Traian Ungureanu

Dragă domnule TRU, ți-am citit ieri articolul devastator de inteligent despre „unanimitatea mediocrității” în fotbalul mondial, după ce am avut o zi grea, frumoasă și memorabilă pentru viața mea de cronicar sportiv. De după masă și pînă seara am fost la Melbourne și l-am văzut pe Wawrinka învingîndu-l, în sfîrșit, pe Djokovici – Wawrinka, unul din oamenii mei, pe care-l urmăresc de ani de zile progresînd încet, tenace și răbdător, de la stadiul de țăcănist la acela de tenismen complet; l-am văzut pe Dimitrov chinuindu-l dezinvolt și brav pe Nadal, uimindu-l pe Wilander prim maturitatea sa în joc și dîndu-i acestuia convingerea că în doi ani poate cîștiga un turneu de Mare Șlem.

Și cîte rele se pot spune despre acest tenis de azi, cu acele relee și raliuri de lovituri aproape inumane! Noaptea am trăit returul unei semifinale de Cupa Ligii engleze, între un Manchester United în ultimul hal și un Sunderland de pe locul 19 în campionat. Nu știu dacă ai stat ca și mine, după miezul nopții – s-a jucat prost (prost nu ca la Năvodari, ci pentru un Old Trafford arhiplin) -, dar meciul ca poveste a fost dintre acelea despre care se zice că numai la englezi poți vedea așa ceva. După un 1-2 la Sunderland, Manchester avea abia 1-0 în minutul 90, s-a trecut la prelungiri, în minutul 118 De Gea scapă ca un nătărău mingea în plasă, s-a făcut 1-1, Sunderland era calificată, dar în minutul 119 spre 120, Chicharito a egalat, s-a trecut la penalty-uri, s-a ratat înspăimîntător, Manchester 4 din 5, Sunderland 3 din 5, a bătut cu 2-1 și toți cad într-un delir de bucurie, de parcă au luat Cupa Mondială.

Spune-le că au jucat mediocru, că nu e mare brînză o performanță să învingi pe Old Trafford, sub ochii de gheață ai lui Sir Alex, încremenit în tribună! Spune-le asta și în cel mai democratic stil îți vor răspunde: nu te mai uita dacă nu-ți place fotbalul nostru mediocru… Dar și dumneata, și eu, ca și alte milioane, ne uităm cu o voluptate bine mascată de răceala analitică, ca să scriem articole excelente despre „teribila lipsă de imaginație” din Premier League, despre „aplatizarea mondială a fotbalului cu banalitatea din Vest și mizeria din Est”. Ce naiba facem? Sîntem masochiști? Vrem să fim cioranieni și în fotbalul lumii? Dăm vina pe dependența noastră de nostalgie? Și ce e rău în ea? Fără ea ai fi scris bijuteria aceea din „22”, despre Eusebio? Am nostalgia Braziliei lui Garrincha, dar ea nu mă împiedică să mă uit la un Manchester – Sunderland ca la o poveste despre oameni, cum ar zice filozoful care, la Păltiniș, se putea prăpădi de emoție la orice meci al UTA-ei.

Oricît de „solidă e azi mediocritatea” (și unde nu e?), la un meci Chelsea – Manchester United pentru mine esențial este spectacolul uman, veșnic imprevizibil, veșnic scandalos, mizerabil și mirobolant, fie el și plicticos, căci fără plictis de unde viață? Pe șleau: ce-ar fi să fim mai puțin mofturoși?