De la Hala Traian la Manchester

Un articol scris și gîndit cu creionul între degete.

E bine că Tolontan a scris o pagină întreagă cu prilejul împlinirii a 90 de ani de la apariția Gazetei Sporturilor; e bine fiindcă n-ar fi imposibil ca să nu mai […]

Un articol scris și gîndit cu creionul între degete.

E bine că Tolontan a scris o pagină întreagă cu prilejul împlinirii a 90 de ani de la apariția Gazetei Sporturilor; e bine fiindcă n-ar fi imposibil ca să nu mai prindem și centenarul Gazetei. După cum se vorbește cu insistență și cu o certă voioșie, în următorii zece ani nu vom mai avea ziare tipărite și cumpărate la chioșc. Sînt mari mulțimi cărora nu le pasă, mari mulțimi de internauți trepidanți pe care nu le doare nici în pix că nu vor mai fi ziare, căci vor dispărea și pixurile, și chiar lecțiile de caligrafie în școlile primare. Le urez, la fel de voios, să prindă și centenarul internetului, plus centenarul facebook-ului. Nu am obiecții majore la fericirea lor, nicicum nu-i invidiez. Mai degrabă ei s-ar putea, din cîte aud, să nu ne mai suporte pe noi, ăștia care mai ținem între degete un creion cu gumă în vîrf, socotindu-ne nostalgici sau expirați.

Nu am nostalgii, am doar o memorie pe care nu o poți șterge ca literele pe sticlă. Abia stăpîneam regula de trei simplă cînd fugeam de dimineață din Aleea Popa Nan la Hala Traian să-mi cumpăr Gazeta Sporturilor; înainte de a ști ce înseamnă Tolstoi și Hemingway, căutam cronicile lui Petre Gațu (tatăl lui Cristi, handbalistul). Progresînd în imaturitate, o dată cu bacalaureatul am dat examen ca să intru în redacția Sportului Popular – ne-au dat să comentăm România – Albania, 0-1 în Giulești, meciul în care toți cei 11 albanezi s-au strîns în careul de 16 și pe linia porții, ca să păstreze rezultatul. Am luat examenul dar, păcătos, m-am luat cu altele… OK, nu se vor mai da examene ca să intri în redacția unui ziar, OK, nu vor mai fi ziariști cu creionul, vor fi redactori digitali, OK, să terminăm cu eternitățile, de acord…

Dar ce facem la zi? Pînă ce Keșeru îl va face uitat pe Rusescu – așa cum nu a reușit nici Piovaccari -, pînă ce Mutu va schimba fața Petrolului sau a Fiorentinei, sîntem cîțiva care avem pe cap cele trei înfrîngeri consecutive ale lui Manchester United. Acest Moyes ne zice că încet, încet situația – la 11 puncte de Arsenal – se va îndrepta. Aici nu merge cu încet, încet. Sîntem cîțiva – nu numai bucureșteni, dar și un romancier de lîngă Bistrița – dispuși să plecăm la Manchester și să ne postăm la poarta clubului, scandînd (poate prea balcanic): „Demisia! Demisia!”… Ne oprește gîndul că vom fi așteptați la aeroportul Londrei și chestionați de ce am venit; ne reține ideea că nu ne vor crede, că ne vor lua drept niște imigranți, niște profitori ai noilor libertăți de pe piața muncii.

Care piață a muncii…? Eu de cîte ori aud de piața muncii nu o văd decît pe aceea din Vitan, Piața Muncii unde ajungeam cu tramvaiele 23 și 25 cînd mergeam „pe 23”, aia de unde ne-am strecurat printre crupele miliției călare să vedem Realul cu Di Stefano în meciul cu Dinamo; s-au făcut 50 de ani în 2013. Am memoria nu nostalgică, ci năprasnică.