A fost odată, dar ce s-a schimbat?

Înaintea meciului cu Grecia de la Atena, Radu Cosaşu şi-a antologat un articol publicat imediat după calificarea la Mondialul din Mexic,1-1 cu tot cu Grecia. La vremea respectivă, scriitorul îşi semna rubrica din ziarul Sportul cu celebrul pseudonim Belfegor

[…]

Înaintea meciului cu Grecia de la Atena, Radu Cosaşu şi-a antologat un articol publicat imediat după calificarea la Mondialul din Mexic,1-1 cu tot cu Grecia. La vremea respectivă, scriitorul îşi semna rubrica din ziarul Sportul cu celebrul pseudonim Belfegor

Acum 44 de ani, tot în noiembrie, unul, Belfegor, scria în Sportul, după un 1-1 tot cu Grecia, care ne califica la Mondialul din Mexic:

„Rareori mi s-a întîmplat să constat un asemenea straniu fenomen telegenic ca acel de duminică: jocul unei echipe, pe teren, starea ei nervoasă, psihologia ei, să se transmită – ca un virus – aparatelor care o filmau, operatorilor și regiei. Nervozitatea băieților a îmbolnăvit imaginile și inspirația. După golul lui Domazos, nerăbdarea și rateurile aparatelor au fost identice, ca trase la indigo cu jocul echipei. Spre final, simțeam că operatori și regie nu mai doresc altceva decît să filmeze ceasul și să-i lase lui Țopescu informarea cu privire la minge și jucători.

Nu spun că nu era un sentiment omenenesc ceea ce simțeau băieții pe teren, la aparate sau la microfon, dar vorba lui Mirodan în ultima sa piesă: „Cine v-a spus că toate sentimentele omenești sînt folositoare omului?”. Cum-necum, din tot ce am văzut duminică la televizor a reieșit clar că nu stăm bine cu nervii, în fotbal. Sîntem – cum zic neurologii – prea labili: trecem de la frică la entuziasm nechibzuit, căderi bruște de la entuziasm la autocritică. Emotivitate excesivă. Și mari amnezii. Uităm multe meciuri din campionat, uităm cotidianul fotbalistic care are puține sărbători și nici una din echipele de club nu invită la ode.

Nu puțini uită că am plecat fără nici o șansă în grupa asta afurisită, că grupa asta a fost cea mai grea din Europa, fără concesia vreunui Luxemburg sau Cipru. Se mai uită că logica unei grupe cu 4 echipe face ca fiecare echipă să joace de fapt un meci în 6 reprize a 90 de minute. Acest meci noi l-am cîștigat, de aici bucuria, de aici primejdia – cînd nu stăm bine cu nervii. Pentru oamenii emotivi, bucuriile sînt un pericol la fel de grav ca eșecurile. De mult psihologia a sfîrșit cu viziunea idilică asupra bucuriei. Trăim – cum se zice – complex: sîntem bucuroși, dar trebuie să avem bucuria sobră. Sîntem mulțumiți, dar simultan nemulțumiți. Mergem ca Dan Coe pe frînghie, dar nu avem voie să ignorăm că frînghia se întinde peste o prăpastie. Trebuie să fim serioși. Seriozitatea e o stare și mai complexă decît bucuria. Calm, băieți, calm!”.

După 44 de ani, văd că cel puțin acest „Calm, băieți, calm!” rezistă și, după cum stăm cu nervii, în numele aceluiași prea serios Belfegor, pot oricînd semna o rubrică: A fost odată și nu s-a schimbat mai nimic.