Să rămînem complecşi!

O noapte în care Balint a fost furtunos

Deci, asta e situaţia azi în toată complexitatea ei românească: fără să strălucească, fără să poată cita un singur meci memorabil – doar acel aşa-zis fantastic 3-0 cu o Ungarie prea slabă […]

O noapte în care Balint a fost furtunos

Deci, asta e situaţia azi în toată complexitatea ei românească: fără să strălucească, fără să poată cita un singur meci memorabil – doar acel aşa-zis fantastic 3-0 cu o Ungarie prea slabă pentru a-l lua în serios -,  fără altă certitudine decît sistematicul nostru scepticism, făcînd din speranţă o superstiţie, echipa României şi-a atins deplin obiectivul numărul unu şi s-a calificat în barajul pentru Mondialul 2014. Revenindu-ne imediat spiritul de glumă, s-a precizat inteligent că obiectivul numărul unu era ca Olanda să bată Turcia la Istanbul, ceea ce s-a întîmplat şi a condus la un larg consum de mulţumiri către Van Gaal personal; s-au dat uitării zilele acelea de mare umilinţă pentru că depindem de alţii şi s-a trecut la frumoasa politeţe a unui „mulţumim, Olanda”, care mi-a trezit în minte, deloc straniu, acel „respect, Anderlecht” din secolul trecut.

Complexitatea noastră sentimentală e mult superioară fotbalului de care sîntem în stare; era suficient să-i vezi chipul lui Piţurcă în timpul meciului – aproape desfigurat, curat emoţionant – şi să-l auzi după meci, palid şi calm, asigurîndu-ne că pe el profesionalismul Olandei nu l-a surprins, recunoscînd, ca într-un plus la poker, că l-a simţit chiar pe pielea lui; nu am avut parte de o asemenea confesiune – fericit exprimată – din partea acestui tenace orgolios. Aş adăuga că Olanda, dacă tot şi-a făcut datoria faţă de noi, ne-a mai mîngîiat uşurel vanitatea dîndu-i Ungariei tot 8 goluri, ca şi nouă, dar într-un singur meci.

În acelaşi sens – al bogăţiei emoţionale de după un meci crispat – spectacolul Balint-Filoti mi s-a părut aria de înaltă coloratură a nopţii. Furtunos, Gabi a dat drumul tuturor ofurilor noastre tăioase, s-a dezlănţuit fără prudenţă pornind direct de la plictiseala jocului, ajungînd la carenţele tactice, driblînd tot ce e conformism şi platitudine în opiniile oficioase, în timp ce Dan Filoti – cu aceeaşi vervă – încerca să-l liniştească, să-l aducă totuşi pe pozitiv, ca într-o reînviere a acelei replici: „Tache, Tache, fii cuminte”… La care Gabi n-a fost deloc cuminte, ci de un patetism şi mai imprudent în zilele acestea foarte gripate: el e atît de pornit fiindcă iubeşte naţionala cu toate deziluziile, cu toate tristeţile ei. Era incomod de convingător. Poate că Balint a creat faza cea mai emoţionantă a acestei calificări despre care, decent, nu pot spune mai mult decît că a fost chinuitoare. E un adjectiv blamabil?

La ceea ce urmează – acest baraj în care e greu de crezut că vom juca altfel – pun ca motto o idee a lui Geo Bogza de pe vremea cînd regimul acela se căznea să ne fericească: „Cel fericit că L-a apucat pe Dumnezeu de un picior să nu uite că El are, ca şi noi, două picioare!”. Dacă vi se pare prea gravă, schimbaţi-o cu vorba unui genial bucureştean ieşind de la meci: „Cel mai bine ar fi ca la baraj să nu cădem cu nimeni”.