După un triumf
Sînt permise cîteva nelinişti?
La trei zile după (r)egalul de la Varşovia, nu ştiu dacă vă mai aduceţi aminte că Reghe, înţelept, ne spusese că nu va fi o dramă dacă nu ne vom califica. La cinci minute după acest […]
Sînt permise cîteva nelinişti?
La trei zile după (r)egalul de la Varşovia, nu ştiu dacă vă mai aduceţi aminte că Reghe, înţelept, ne spusese că nu va fi o dramă dacă nu ne vom califica. La cinci minute după acest 2-2, Vali Moraru îşi întreba invitaţii: „Nu vi se pare că sîntem prea serioşi?”. Era o întrebare veselă şi eliberatoare: scăpasem de dramă, dar nu puteam fi euforici. Înainte de a fi veseli, eram (mă includ) epuizaţi. Înainte de a fi fost un mare meci, a fost un meci crîncen, care bloca entuziasmele imediate. Se întîmplă uneori între oamenii care mai au, măcar în fotbal, bun-simţ. Ca şi Bourceanu – „a făcut o partidă demnă de Tudorel Stoica!”, mi-a spus un prieten bătrîn stelist – ca şi Bourceanu, zic, am simţit ca venite prea devreme cele două goluri de la un foarte bun început. Ca şi el, cred că la 2-0 în minutul 10 nu trebuia făcut pasul înapoi cînd apărarea Legiei arăta ca a unui Dinamo în zi neagră – opinie a unui prieten fan dinamovist.
Umbra lui Boro a planat multă vreme şi dacă tot s-a risipit, aş aminti, ca un neserios cum sînt, de performanţa locală a Stelei la Mediaş, de care s-a cam uitat: cred că a fost prima oară în acest campionat cînd s-a răsturnat un 0-2 la pauză. Fără să fiu un microbist orb al Stelei, ţinîndu-mă mai aproape de suporterii ei dotaţi cu spirit critic, am liniştea că băieţii lui Reghe şi Neubert sînt cei mai buni din România şi – precum Halep în tenis – printre primii 20 din Europa. A o învinge pe Legia, după ce le-ai biruit pe Vardar şi Tbilisi – nu e de natură a-ţi pierde minţile, mai ales dacă ştii ce e şi ce nu e o dramă în fotbal.
Ca atare – dacă mi se dă voie la 72 de ore după un triumf tranzitiv – mă nelinişteşte lista de cumpărături – multe şi ieftine – de dimensiunea unui 11, într-o curată frenezie, tipică celor care au dat de bani. Oricît am ţinut la Wesley şi Kapetanos, să-i aduci la vîrsta asta, care e afacerea? Ca să-i ai pentru Liga lui Mitică, lăsîndu-l pe Piovaccari pentru extern? Dar chiar şi flautistul italian mai are de muncit în arta demarcării. Un Ginel din Obor îmi scria melancolic despre Florică Voinea care „dacă rata cinci, marca alte cinci…”. A cam dispărut arta asta a demarcării printre români.
Stop, nici eu nu deţin arta impresarilor! Ceea ce mă nelinişteşte cel mai mult este că iar am citit, după 72 de ore, textual, minute în şir: „Putem bate şi pe Barca, şi pe Real!”. Iar începem? Putem orice, dar e mai sigur că nu ne întrece nimeni în a bate inutil capul.