Un peptimist: Bourceanu

O raritate – un pesimist ne cere ceva optimism

Nu trebuie să deţii excelenţa şi ochiul lui Kuciak ca să apreciezi că Bourceanu a fost cel mai bun în meciul cu Legia. În travaliul său de o generozitate neobosită, omul […]

O raritate – un pesimist ne cere ceva optimism

Nu trebuie să deţii excelenţa şi ochiul lui Kuciak ca să apreciezi că Bourceanu a fost cel mai bun în meciul cu Legia. În travaliul său de o generozitate neobosită, omul a avut cel puţin două momente memorabile: pasa de nu mai ştiu cîţi metri către un Piovaccari care, pentru o dată, a ştiut ce să facă, apoi, în repriza a doua, în cea mai rea perioadă a Stelei, a dat o splendoare de şut la nu ştiu cîţi milimetri de rădăcina barei.

(Aproape) senzaţional – desigur, la noi, în România – a fost Bourceanu după meci, în declaraţiile la cald. De la prima frază de o precizie exemplară: „N-a fost o seară grozavă”, omul a fost mai mult decît rece, a fost negru de supărare, o supărare articulată clar: „Sînt supărat rău acum”. Concis, mergea mai departe, aprecia că şutul acela a fost o întîmplare, că pasa la Piovaccari „a fost bună, dar nu am învins” şi culmina cu o grozăvie în actualul vocabular al fotbalului românesc: „Eu sînt un tip pesimist, pun răul înainte”. Sinteza finală a interviului era ideea pesimistului: „Cred că ne trebuie ceva mai mult optimism”. Nu e pentru toate urechile şi circumvoluţiunile acest oximoron: să spui cu pesimism că ne trebuie optimism.

Ştiu că lui Gabi Balint nu i-a plăcut – cică trebuia să fie, în calitate de căpitan, mult mai luminos… Îmi permit să nu fiu de acord. De mult, bine călit în ale vieţii noastre dragi, a pune răul înainte îmi apare ca un semn sigur de înţelepciune. A o spune azi la televizor, după un 1-1 care lasă şanse de 50% fiecăruia, este, ca să spun aşa, nemaiauzit, în contrast cu toate banalităţile şi clişeele de serviciu. După aceea, tot de multă vreme, mă număr printre cei care fac parte dintr-o categorie în care am ajuns mulţumită unui scriitor arab – aceea a peptimiştilor. Adică a celor care, printr-un joc simplu al literelor iniţiale, sînt şi pesimişti, şi optimişti. E o contracţie între primele două litere ale pesimismului cu celelalte, fără „o”, ale optimismului. E o contracţie nu atît de greu de pronunţat pe cît e de dificil s-o înţelegi şi s-o trăieşti în consecinţă.

Bourceanu e un înţelept care pune răul înainte – nu ca alţii din jurul său, se ştie cine… – şi gîndeşte peptimist. E o specie rară printre bipezii români şi mondiali, nu foarte simpatică. Îi urez să fie sănătos, înainte să smulgă şi să sărute firul acela de iarbă al oricărui gazon mai mult sau mai puţin practicabil! Altfel, între un tur şi retur al unui 1-1, obişnuiesc – nu trebuie să explic de ce – să mă concentrez asupra turului şi curelei pantalonilor mei.