Cu gîndul încă la Wimbledon

Finala nu a fost ca semifinala.

Obsedaţi cum sîntem de dreptate şi adevăr pînă şi în sport, se cuvine să spunem că, la Wimbledon, surprizele nu s-au epuizat cu absenţa Azarenkăi, Şarapovei şi a Serenei din fazele finale, şi nici […]

Finala nu a fost ca semifinala.

Obsedaţi cum sîntem de dreptate şi adevăr pînă şi în sport, se cuvine să spunem că, la Wimbledon, surprizele nu s-au epuizat cu absenţa Azarenkăi, Şarapovei şi a Serenei din fazele finale, şi nici cu eliminarea rapidă a lui Nadal şi Federer. Cum vi s-a părut un Djokovici care pierde o finală de Grand Şlem în trei seturi la zero? Asta nu e o surpriză, asta e normal? Şi cum vi se pare ca Nole să aibă 4-1 – ca-n setul doi – şi să nu mai facă decît un game, cedînd la un 5-7? Cînd s-a mai „trezit” el – ca în setul trei – cu 35 de greşeli neforţate după aproape 3 ore de joc? Adevărul e că încă din primul set am avut deja nostalgia semifinalei cu Del Potro. A fost meciul-gigant al Wimbledonului 2013 – un 3-2 după 4 ore şi 4 minute de joc, cu două tie-break-uri, al doilea fiind năucitor, Djo avînd minge de meci la 6-4 şi Del Potro întorcînd la 8-6, cu 4 puncte consecutive extatice. Setul cinci s-a jucat la 3-4, cînd Del Potro a îngropat o dreaptă clară, cu care putea egala; s-a terminat cu un 6-3 pentru Nole şi o îndelungă îmbrăţişare între cei doi epuizaţi. Djo socoteşte acest meci ca unul din cele mai bune ale vieţii sale. Fan Del Potro – îl pun după Federer în preferinţele mele – cred că a fost meciul său de vîrf. Abia al treilea set al finalei s-a ridicat la intensitatea semifinalei.

Acolo s-a întîmplat ceva miraculos: după ce Murray porneşte cu 2-0, Nole îl egalează şi ajunge să aibă 4-2, Andy face 4-4, alergînd peste tot ca un posedat, face 5-4, serveşte pentru meci, conduce cu 40-0, are trei mingi de meci pe care le ratează, nu numai pe mîna lui tot mai crispată de gîndul victoriei, dar şi fiindcă pe Djo îl păleşte o nebunie: să-i zicem demnitate, să o numim mai pedestru ambiţie – să nu cedeze setul! De la 0-40, are două mingi de break şi Wimbeldonul tace şi urlă, urlă şi tace – ce vrea omul ăsta, să intre în tie-break? Să ia setul? Să-l mai chinuie pe Andy? Never, zice în fine ultima minge a lui Murray şi părinţii lui Nole se duc s-o felicite pe mama învingătorului, această doamnă căreia, de ani de zile, ezit să-i ridic o odă din motive ridicol de morale: nu puteam fi ipocrit, nu sînt un fan al fiului ei.

Duminică însă el m-a biruit cu fuleurile sale pe tot terenul, storcînd posibilul din fiecare minge imposibilă, scurtă sau lungă. După cum mi-a plăcut cît de repede l-a pus la punct pe acest „tînăr iute, dar necopt”, cum s-ar spune în limba lui Caragiale. Nole – rămîn la această opinie – nu a recuperat suficient după grandiosul meci cu Juan Martin. E aproape de înţeles.