O glumă: retragerea lui Federer…

Cînd nu mă pricep ca Mats Wilander.

Miercuri seară, la Halle, Dan Ştefănescu a fost liric cu Federer, după ce acesta l-a executat liniştit pe Stebe: „Au trecut anii şi peste Federer, norii s-au adunat şi pe chipul lui”. Aşa […]

Cînd nu mă pricep ca Mats Wilander.

Miercuri seară, la Halle, Dan Ştefănescu a fost liric cu Federer, după ce acesta l-a executat liniştit pe Stebe: „Au trecut anii şi peste Federer, norii s-au adunat şi pe chipul lui”. Aşa e, dar aceste adevăruri meteo nu mă îndeamnă la poezie: de vreo doi ani mă întreb – cînd mai discret, cînd mai nervos – cît va mai ţine omul acesta al cărui tenis îl socotesc cel mai frumos, nu din toate timpurile – sînt şi eu un muritor care nu a văzut totul… -, ci de la Borg, Ilie, Agassi, Sampras încoace, ca s-o luăm încet. S-ar putea, ca fan al lui, să mă zbucium mai mult decît el. Aparent, Federer nu dă semne că s-ar zbuciuma, chiar şi asta, discreţia în eleganţă, îmi place. Dar după cele cinci seturi din optimi, cu Gilles Simon, mi-am notat imediat că ele vor lăsa urme; mă îngrijorează meciurile lui în patru-cinci seturi, de parcă aş fi în lojă cu fosta domnişoară Vavrinec. Încît ce i s-a întîmplat în sferturi cu Tsonga, Tsonga care e peste Simon, nu m-a mirat cît m-a întristat. Tsonga l-a învins categoric în trei seturi şi nu mi-a rămas decît consolarea stearpă că am avut dreptate: omul nu va mai ţine patru-cinci seturi la nivel înalt.

După acest Roland Garros, l-am auzit vorbind calm că se gîndeşte mai mult „la ce-i bun pentru corpul lui” şi va trece la antrenamentele pe iarbă (pentru Wimbledon, desigur…). Nu cred că mă înşel, dar era pentru prima oară cînd îl auzeam referindu-se la corpul lui. Şi, ca de obicei, nu făcea nici o aluzie la o eventuală retragere; s-a făcut o anchetă voioasă printre cîteva personaje ale turneului, întrebîndu-le dacă au aflat că Roger se retrage… Cei mai mulţi au spus că e o glumă. A fost momentul cel mai vesel de la Eurosport. După care Wilander a afirmat – cu toată volubilitatea competenţei sale – că Federer mai poate juca şi la 35 de ani. Nu mai detaliez reacţia mea – mă rezum să accept că nu mă pricep ca Mats.

Trec peste ce a făcut şi mai ales ce n-a făcut Tsonga în faţa lui Ferrer, trec şi peste finala banală, oricît de dur trudeşte Ferrer. Finala Rafa – Nole se jucase în semifinală, epuizîndu-ne şi emoţional, şi adjectival; s-a trecut de la „prost” în primul set (nu o auzi pe Ruzici rostind acest cuvînt prea des…) pînă la „interesant”, „frumos” de la setul doi, cu primul break al lui Nole, ca pînă în final să ajungem, pe drept, la „halucinant”, la un 9-7 pentru Nadal, după schimburi cu adevărat incredibile; nu a fost cel mai bun meci al lor, Wilander – evitînd analiza la obiect – i-a găsit totuşi categorisirea cea mai potrivită: „O excepţională luptă psihică”. Rivalitatea lor rămîne indiscutabilă, tot aşa cum e superioritatea lor faţă de ceilalţi, tot aşa cum Serena Williams, la vîrsta lui Federer, nu are adversară. Şarapova – deşi în finală nu a avut teribilele ei treceri prin vid – le va mînca nervii, ca o femeie imposibilă, fanilor ei. Pe de altă parte, momentul cel mai voios al săptămînii a fost pagina de publicitate a Gazetei noastre, din care am aflat că bărbierindu-mă cum o fac zilnic, cu Gillette Mach 3, joc de fapt fotbal pe faţa mea. Nu am ştiut asta pînă acum. Mă voi uita altfel la mine în oglindă.