În zilele finalelor de Cupă

…sper să nu mă faceţi de diversionist

Suportaţi să discutăm azi despre altceva decît despre…? Există o idee de la care nu mă abat, a unui celebru om politic francez de pe vremea lui Napoleon, pe care şi azi o […]

…sper să nu mă faceţi de diversionist

Suportaţi să discutăm azi despre altceva decît despre…? Există o idee de la care nu mă abat, a unui celebru om politic francez de pe vremea lui Napoleon, pe care şi azi o propun tuturor studiourilor de televiziune cu pamfletarii lor devastatori, precum şi confraţilor din presa noastră agonică: „Tot ce este excesiv devine neinteresant”. Fără ocol, direct pe româneşte, întreb: m-aţi înţeles? Atunci îmi permit să vă supun atenţiei – sperînd să nu mă faceţi de diversionist – o evidenţă calendaristică; nu ştiu dacă v-aţi autosesizat, dar ne găsim în toată Europa într-o decadă a finalelor de Cupă. Ea va culmina, desigur, mîine, pe Wembley, într-o apoteoză care – nu ezit să mă repet – depăşeşte istoria propriu-zisă a fotbalului.

Dar pînă mîine să nu dăm uitării că decada a început cu un Wigan – City de care abia m-am reţinut atunci să nu scriu că va fi mai frumos decît Bayern – Dortmund, ceea ce şi acum mi se pare o năzdrăvănie valabilă şi posibilă. După care, a urmat finala Europei League, Chelsea – Benfica, fără mari revelaţii: Chelsea a avut seriozitatea ei luminată de noroc, Benfica talentul boxerului – a la Titi Dumitrescu – încîntător, dar fără pumn decisiv. Pentru mine, problema este de ce sîntem noi, acilea, atît de mofturoşi cu această Europa League, de unde luăm noi atîta orgoliu tîmp în a o subaprecia; era de ajuns să vezi cum se consumau acolo, la Amsterdam, spectatorii englezi şi portughezi, ca să poţi înţelege ce stupizi sîntem cu toate complexele noastre de amărîţi care nu vrem să stăm decît la masa bogaţilor, dar mereu ne socotim banii din buzunare, lamentîndu-ne că noi avem valoare, dar nu şi paralele lor.

Două zile mai tîrziu a fost finala regală din Madrid, despre care nu pot scrie decît că numai ea îi lipsea nefericitului Mou, personaj antitotalitar, în sensul strict, adică nu-l poţi nici simpatiza total şi nici antipatiza pe măsură. În privinţa bătăliei finale de pe teren şi de pe străzile Madridului, îmi permit să nu mă pronunţ, blocat cum sînt de ancestrala inexactitate autohtonă: „Ca la noi la nimenea…”. Să nu fie chiar aşa? Să mai fie şi la alţii mai lată decît la noi? Înseamnă că n-aţi văzut Dinamo-ul lui Dănuţ la Alania, care, retrogradată, s-a bătut cu ghearele, dinţii, ghetele şi labele pentru un 1-0 soldat cu patru roşii… S-o mai lăsăm cu „Ca la noi la nimenea” – idee şi ea de megalomani rataţi. La noi, marţi şi miercuri, s-a decis o finală Petrolul – CFR Cluj. Mi se pare, deocamdată, rezonabilă.