Ce destin!

Să iei Cupa și să retrogradezi – asta poveste!

Sîmbătă noapte, la Londra, am trăit în „niciodată”. Niciodată – dacă nu v-ați săturat de vorba asta în fotbalul lumii – nu s-a mai întîmplat ce ne-a fost dat să vedem […]

Să iei Cupa și să retrogradezi – asta poveste!

Sîmbătă noapte, la Londra, am trăit în „niciodată”. Niciodată – dacă nu v-ați săturat de vorba asta în fotbalul lumii – nu s-a mai întîmplat ce ne-a fost dat să vedem în finala Cupei Angliei: Wigan, a optsprezecea în campionat, gata la retrogradare, o învinge pe City, vicecampioana de anul acesta, și cucerește trofeul obsedant. Cu 1-0, în ultimul minut – pentru a fi exacți și pentru a intra în legendă, unde altundeva decît în legendă, cu toate elementele ei: City superfavorită, pronosticuri de la 3-4-0 în sus, ploaia clasică, tribunele arhipline și un meci într-un rimt turbat în care a învins nu cine era presupus mai bun, ci acela care și-a dorit mai mult victoria – asta ca să consumăm fără jenă toate expresiile îndătinate.

Wigan a fost extraordinară, și nu o dată m-am gîndit, cer iertare, ce-ar face această a optsprezecea din Anglia în campionatul nostru: ca să fiu decent, cred că Steluța nu s-ar mai plînge că nu are adversar; de ce ar face Wigan, cu a optsprezecea sau cu a doua de la noi, nu discut ca să nu comit acele „răutăcisme” la care nu oricine are dreptul în România fotbalistică. Ca să ne mișcăm realist în legendă, să precizez că la doar 3 zile după ce a ridicat Cupa în delirul suporterilor ei, Wigan a pierdut în fața unui Arsenal de care nu s-a putut ține mai mult de o oră…

Va retrograda după ce-a cucerit Cupa Angliei! Ce destin! E dur ca în basmele fără happy-end, dar nu ne vom prăpădi; voi ține cu Wigan și în Liga a II-a, chiar și în a treia, atît de mult mi-a plăcut cum am mers pe pereți sîmbăta trecută în cîntecele, uralele și urletele suporterilor ei. Și fiindcă am scris urîtul cuvînt „urlete”, să precizez imediat că sînt cazuri cînd pînă și urletele trebuie avute în vedere și luate în considerare cu grijă și nuanțe.

De pildă, urletele de disperare – în fotbal, desigur… Am luat cunoștință – parcă tot sub semnul lui „niciodată”- că în afara celor doi parlamentari englezi care au cerut înnobilarea lui Sir Alex cu titlul de Lord (fie el laburist, scoțian…), încă unul, John Leech, a solicitat Camerei Comunelor să îi fie recunoscută aceluiași Sir Alex „contribuția extraordinară în fotbalul englez, consemnîndu-se atît bucuria adusă fanilor lui Manchester, cît și disperarea la care au fost supuși fanii celorlalte echipe în anii de domnie ai lui Ferguson”.

Cum se știe din bătrîni, e mai ușor să zugrăvești o casă sau să faci o valiză decît să explici cuiva o ironie reușită.