Adevăratul adversar al Stelei

Cîteva întrebări incomode la un triumf incontestabil

Contemplînd victoria Stelei în campionat, nu pot să nu observ că ea se înscrie lîngă a altor mari echipe din Europa – ca Ajax, ca United, ca Bayern, ca Şahtior – care joacă […]

Cîteva întrebări incomode la un triumf incontestabil

Contemplînd victoria Stelei în campionat, nu pot să nu observ că ea se înscrie lîngă a altor mari echipe din Europa – ca Ajax, ca United, ca Bayern, ca Şahtior – care joacă în ultimele etape avînd deja titlul matematic în buzunar. Le place multora, le displace altora, e o performanţă pe care ar fi de prost gust s-o bagatelizăm; apare imediat obiecţia că – spre diferenţă de suratele ei – Steaua a învins într-un campionat slab, fără să aibă de înfruntat un adversar serios; la fel de prompt trebuie spus că nu Steaua e vinovată de această situaţie.

Nu văd culpa Stelei atunci cînd, de pildă, campioana anului trecut îşi poate permite să-i vîndă pe Sougou şi Bastos după un 1-0 pe Old Trafford. Există multă „oftică” – fenomen mondial – în tot ce-i rivalitate sportivă, dar ea nu trebuie să ne îmbolnăvească de-a binelea; nu pot uita că, după 1-0 cu Chelsea, în tur, un fanatic antistelist mi-a scris că ce mare performanţă e să baţi un zero barat ca Chelsea?… Nu m-am întins la vorbă cu el, mă abţin de-o viaţă să discut cu apucaţii care, fireşte, se găsesc şi între microbiştii Stelei. Este, de altfel, ideea de bază pe care o susţin aici, de cînd Steaua s-a instalat autoritară în fruntea clasamentului şi a făcut acele meciuri cu adevărat de nivel european, cu Ajax şi Chelsea: singurul adversar al Stelei este, deocamdată, ea însăşi, cu tot ce înseamnă o echipă de la şefii ei pînă la cel mai fraged suporter. Nu cu invidioşii, nu cu contestatarii va fi marele ei meci de fiecare zi. Acesta ar fi, la urma urmei, un moft inerent vieţii de campion, un moft pe care-l poţi exagera pînă la a-i da dimensiunea unui conflict scandalos.

Ei şi ce dacă eşti invidiat…? Nu. Totul este cum suportă succesul cei care au succes. Rămîn ei cu capul pe umeri? Se bucură cu bun gust şi bun-simţ? (O, la, la, ce întrebări!) Încep să se autolinguşească şi să se destrăbăleze în păcătoasa laudă de sine? Păstrîndu-mă sobru, trebuie spus totuşi că există multe motive pentru a pune asemenea întrebări incomode la ora unui triumf incontestabil. Milioanele de suporteri entuziasmaţi ar trebui să fie, lîngă fotbalişti, primii care să se opună oricărei suceli de la bucurie la grandomanie. În actualele condiţii, rămîn ferm la părerea că cel mai puternic adversar român al Stelei este autolăudăroşenia. Şi pentru a mă suci şi eu spre glumă – e vremea sucelilor -, să zic că o epocă de 10-15-25 de ani în care numai Steaua să ia titlul de campioană a României mi s-ar părea tristă rău. Nici la Bayern sau United, nici la Real sau Barca nu le trec asemenea glume prin cap.