Măcar în fotbal, Europa e normală

Nu am obiecţii violente la cele patru semifinaliste

Fără să ştiu azi, vineri dimineaţă, ce va fi la prînz, cînd se vor stabili semifinalele în acest meci Spania – Germania, mă grăbesc să scriu că acest careu de aşi îmi […]

Nu am obiecţii violente la cele patru semifinaliste

Fără să ştiu azi, vineri dimineaţă, ce va fi la prînz, cînd se vor stabili semifinalele în acest meci Spania – Germania, mă grăbesc să scriu că acest careu de aşi îmi apare logic, normal şi întru totul îndreptăţit. Cele patru sînt tot ce are mai bun, fotbalistic vorbind, continentul nostru buimac în atîtea alte domenii. Măcar aici, în fotbal, Europa se dovedeşte capabilă să-şi selecteze valorile. E greu să obiectezi violent – cum altfel? – la această potriveală corectă în ansamblul rezultatelor tur-retur. Desigur, se poate discuta – chiar cu vociferări mînioase, de ce nu Malaga în locul lui Dortmund, sau chiar de ce nu PSG-ul care a chinuit-o rău pe Barca… Nu ridic glasul, îmi propun să fiu calm: chiar dacă ne-au lăsat un final antologic şi arbitri execrabili, Malaga, oricît mi-a plăcut cu Joaquin al ei în frunte, nu e totuşi peste un Dortmund care, doar marţi seară, în tot sezonul ei european, a luat lucrurile prea uşor şi era s-o coste. În schimb, după evoluţia tur-retur în faţa parizienilor, Barca îmi apare acum drept cea mai vulnerabilă dintre cele patru semifinaliste.

Nu-mi vine lesne s-o scriu: de-o viaţă ţin la ideea fotbalului în 11, am rezerve ori de cîte ori aud de „geniul care face diferenţa”, nu am obosit în a susţine că Xavi şi Iniesta sînt decisivi în jocul lui Messi, dar după seara de miercuri nu pot să nu văd că fără Messi, chiar Xavi, Iniesta şi ceilalţi nu sînt – în meciurile decisive, desigur – deloc indiscutabili. Messidependenţa – foarte bună expresie – nu mă entuziasmează, dimpotrivă, mă tulbură. Cu un Ancelotti care ştie, cu alţi cîţiva, puţini, să-i citească pe catalani, cu un Ibra, şi el dintre cei care fac diferenţa, PSG-ul a silit Camp Nou-ul să se roage pentru un 1-1. Încă un egal ca acesta – cît o victorie, cum se zice – şi fanul Barca din mine începe să fie ipohondru, dacă asta mai îmi lipsea. Oricum, aşa cum stau lucrurile, adică oamenii, Bayernul – fără urmă de angoasă în faţa lui Juve, şi Realul, care, să fim drepţi, nu şi-a bătut capul cu Galata, mi se par „cele mai finaliste”…

În finalul meu, ţin să amintesc că sîmbăta trecută, un bun cunoscut, poreclit „Banca de Date” pentru competenţa sa calcistică, mi-a telefonat şi timp de 15 minute a ridicat un protest imparabil la adresa arbitrilor internaţionali care desfigurează jocul, asigurîndu-mă că Tudor al nostru e incomparabil cu „aceste personaje care la noi ar fi sfîşiate…”. Vizionar în rele cum de mult îi stă bine, bucureşteanul meu îi prevedea deja pe scoţienii de la Dortmund.