Hai, pa!

Sîntem cu toţii talentaţi, fără excepţie

Mă uit la rezultatele meciurilor de marţi noapte, cînd doar trei naţionale – România, Kazahstan, San Marino – au încasat-o la 4-5 goluri diferenţă, şi îmi apare, suverană şi pe soartă stăpînă, caricatura lui […]

Sîntem cu toţii talentaţi, fără excepţie

Mă uit la rezultatele meciurilor de marţi noapte, cînd doar trei naţionale – România, Kazahstan, San Marino – au încasat-o la 4-5 goluri diferenţă, şi îmi apare, suverană şi pe soartă stăpînă, caricatura lui Ion Barbu în care unul întreabă: „De ce nu au românii bun-simţ şi caracter?”, iar celălalt îi răspunde: „Fiindcă românii au talent!”. Mi se pare emblematică şi totalitară, mai mult decît titlul unei emisiuni. După Budapesta şi Amsterdam – un meci prost şi altul catastrofal, fiindcă nici un meci nu seamănă cu altul -, după reacţiile tuturor, fie oficiali, fie civili, am revelaţia că toţi, tot poporul, sîntem înainte de toate talentaţi. Avem talentul de a fi şocaţi că trei băieţi au băut după meci pînă la 7 dimineaţa. Avem talentul de a clama că nimeni nu ne poate da patru goluri şi cîteva ore mai tîrziu, în timpul meciului, să facă pariu că luăm de la 2 în sus. Avem talentul de a fi indignaţi, cum nu se poate mai indignaţi, deşi am mai fost, nu o dată. Avem talentul dificil de a preciza că nu spunem nimic fiindcă ne e frică şi sîntem perfect dotaţi ca să înţelegem această complicaţie. Avem talentul de a răcni că trebuie să posedăm şi tupeu, şi bun-simţ, tot aşa cum personajele lui Mazilu visau să învingă şi dreptatea, şi adevărul.

Sîntem supradotaţi în a fi ipocriţi şi sinceri, şi oneşti, şi intriganţi, simultan. Avem un talent nesecat în a cere să nu cadă capete, dar să se ia măsuri. Avem talentul de a şti ce înseamnă la noi măsuri.

Sîntem splendizi cînd, după o nenorocire, apreciem că „stăm bine”, „şi mai avem şanse”. Sîntem unici în amintirile din copilărie, în melancolie, în recitarea acelei poezii ştiute de decenii: Voinescu, Zavoda, Apolzan, Dumitrescu, Onisie, Bone… Sîntem de un lirism potopitor cînd batem cu pumnul în masă, cerînd să jucăm fie la rezultat, oricît ar fi de urît, fie la spectacol, oricît ar fi de inutil. Avem talentul de a acoperi toate genurile, poezie, proză şi mai ales dramă, acolo unde atingem sublimul: „Avem o echipă valoroasă, care joacă mai nimic…”. Impecabili sîntem cînd urlăm că îi batem pe unguri la scor şi după aceea, neîmblînziţi, venim cu acuta: „Dacă joacă Steluţa, batem Olanda!”. Fermecător e momentul cînd concluzionăm despre orice şmecher că nu-i prost. Imbatabili rămînem cu acel „Hai, pa!” la capătul oricărei controverse capitale, precum aceea dacă o luăm sau nu de la zero.

Am pus totul la persoana I plural fiindcă am şi eu talentul acela, rar, de a nu da nici o soluţie cînd ni se spune că un 0-1 sau 0-4 tot zero înseamnă şi un talentat megaloman ne asigură că ne calificăm în baraj. Hai, pa!