O boală: generalizarea paralizantă

Noi, aceştia, hoţii şi mîrşavii

Miercuri seară nu m-am putut concentra cum se cuvine la ce se întîmpla între Real şi Barca fiindcă mă fixasem pe Messi, pe Ronaldo, ca să detectez, cu slabele mele intuiţii în domeniu, dacă sînt […]

Noi, aceştia, hoţii şi mîrşavii

Miercuri seară nu m-am putut concentra cum se cuvine la ce se întîmpla între Real şi Barca fiindcă mă fixasem pe Messi, pe Ronaldo, ca să detectez, cu slabele mele intuiţii în domeniu, dacă sînt sau nu dopaţi. Duminică, m-am uitat la Oldham – Liverpool şi nu am putut avea plăcere de nebuneala aia dintre a 19-a clasată în liga a patra şi fosta campioană a Europei, fiindcă – tot aşa – mă întrebam ce au putut lua băieţii ăia ca să bată mingea cu atîta energie; luaseră doar un suc? Duminică la prînz, am stat cu ochii pe Nole şi Andy, ca să descopăr, cu minima suspiciune de care sînt capabil, ce semne ar da că iau ceva ca să ţină 26 de raliuri fără să pice; nu am detectat decît nişte picături puse de sîrb în ochi.

Eram sub impresia celor două pagini din Gazeta de duminică, titrate implacabil: „Nu e nici o diferenţă între Armstrong, Messi şi Nadal!”, ideea lui Radu Banciu în discuţia sa cu Radu Naum. Pentru mine, în afara unor relaţii amicale, ei sînt două competenţe cu autoritate în domeniu: în ultimele patru ediţii ale Turului Franţei au susţinut obsedaţi că Lance e dopat; i-am interpelat nu o dată – sînteţi siguri? – acum, ei discută ca nişte învingători. Au dreptul chiar la orgoliu, chiar şi la a ne cere, ca Naum, să nu fim naivi. Încerc să nu fiu, cu toate că pot fi acuzat – după o expresie recentă a lui Mircea Dinescu în Caţavencii – de „port ilegal de naivitate”; nu sînt nici indignat de ideea că dopajul – monstruos, diabolic, ticălos – lucrează în sporturi cu mult mai populare şi mai afaceriste decît ciclismul ăsta fermecător de demodat; nu intru într-o discuţie despre dopaj încă din antichitate – ar fi superfluu de cult, prea nostim privind la muşchii atleţilor şi baschetbaliştilor de talie mondială, nu numai ai lui Nadal.

Încă o dată, nu sînt indignat că Banciu îmi propune să mă uit la muşchii lui Rafa, ca ai lui Popeye, într-adevăr, dar ce nu pot accepta e generalizarea paralizantă: nu mai există sport, sportul a ajuns o infectă afacere pe bani şi profit, „sportul e o mîrşăvie” la care participăm cu toţii, „ca nişte hoţi”, susţine vehement Banciu, incluzîndu-se şi el, generos, printre noi, aceştia, mîrşavii… E o boală veche în România: toţi sînt hoţi, toţi sînt nesimţiţi, toţi sînt nemernici, toţi, toţi, toţi sînt netoţi… Nu a ieşit nimic din ea, decît scîrbă şi trufie, dopingul cel mai nociv care îţi distruge orice poftă de viaţă şi de şut.

Şi atunci ce să facem fără scîrba noastră ancestrală? Dăm dracului şi sportul ăsta mîrşav întru totul? Nu am soluţie, înfieraţi-mă, vă propun fără demagogie ceva oarecum groaznic, dar mai ales inteligent: descurcaţi-vă cum ştiţi, unul cîte unul, cu toată familia şi prietenii, fără să creaţi panică.