O sărbătoare: Zlatan ca verb

Am intrat în 2013 posesor al unei ştiri fără de precedent în viaţa mea şi-a creioanelor mele. Chinuindu-mă să nu exagerez – păcat de care nu mă pot dezbăra – scriu cu toată biografia adunată în fiecare noapte de Revelion […]

Am intrat în 2013 posesor al unei ştiri fără de precedent în viaţa mea şi-a creioanelor mele. Chinuindu-mă să nu exagerez – păcat de care nu mă pot dezbăra – scriu cu toată biografia adunată în fiecare noapte de Revelion că nu am auzit vreodată ca din numele mic, aşa-zisul prenume, al unui jucător de fotbal să se fi făcut în vreo limbă a lumii un verb ca toate verbele, pe înţelesul întregului popor. Un verb acceptat în dicţionarele ţării respective. Ca să vorbim solemn, Consiliul de Lingvistică al Academiei din Stockholm a inclus verbul „a zlatanera” printre verbele de toate zilele ale limbii suedeze. Oricît de puţin cunoaştem suedeza, mintea noastră românească – deloc cea din urmă – pricepe imediat de unde a venit: de la Zlatan Ibrahimovici, de la cel pe care nu ne-am permis pînă acum decît să-l prescurtăm în Ibra, nicidecum să facem din el un verb care să însemne „a domina prin forţă”.

E adevărat că sugestia lingvistică le-a venit de la francezii care au parte azi de Ibra şi se joacă cu cuvintele cum numai noi ştim, dar asta nu schimbă situaţia: s-a ajuns ca numele unui fotbalist, fie numele cel mic, să nască pentru vecie un verb de uz şi de drept comun. Fotbalul nu a mai înregistrat o asemenea izbîndă. Nici pe Maradona, cu al său Diego, argentinienii nu l-au consacrat la un asemenea nivel, deşi un verb uşor românizat, „a maradoniza”, nu ar suna rău sau enigmatic. Sau a cruyffiza…

Fireşte că în primul rînd m-am bucurat pentru Ibra. Măcar la un sfîrşit de an să ne reamintim că lumea fotbalului nu se încheie cu Messi, Xavi şi Iniesta, cu toate că n-ar fi exclus ca ibericii, în orgoliul lor, să facă din ei verbe mai mult decît nostime; dar e bine să se ştie că mai există şi alte minunăţii care, fără Balon de Aur, nu-s cu nimic mai prejos. Jos! – sînt gata să scriu – cu discriminarea financiară a valorilor în fotbalul mondial! A se slăbi cu diferenţele în aur şi euro dintre Zlatan, Totti, Pirlo, Rooney şi Baloanele de Aur! Oricît de bine cunosc legea de fier: „Banii nu aduc fericirea, dar fără ei ea e imposibilă!”, nu ne mai îmbolnăviţi cu patronii şi impresarii! Ei nu driblează, nu fentează (decît la salarii), ei nu fac diferenţa ca un Van Persie în ultimele minute, ei nu devin verbe în  dicţionarele limbii lor.

Aici creionul meu se opreşte, se crispează: eşti cel puţin inexact! Cum adică patronii nu devin verbe în fotbal? Nu cunoşti limba română modernă? Ea e, probabil, singura în lume care, genială ca de obicei, a dat deja un verb din numele unui finanţator. El demult circulă nestingherit, voios şi fudul, căci altfel n-ar fi destul. După cum n-ar fi exclus ca Academia Română să-l valideze ca o contribuţie inestimabilă la dezvoltarea tot mai suprarealistă a lumii. O, Cerule, ce-o să ne mai distrăm!