Frumosul inutil

Şi nu mai rămîne nimic după o amărăciune?

Iată o experienţă care ne lipsea: să învingi pe Old Trafford pentru prima oară în istoria cluburilor româneşti, să faci 10 puncte într-o grupă a Ligii Campiniolor şi.. şi să nu […]

Şi nu mai rămîne nimic după o amărăciune?

Iată o experienţă care ne lipsea: să învingi pe Old Trafford pentru prima oară în istoria cluburilor româneşti, să faci 10 puncte într-o grupă a Ligii Campiniolor şi.. şi să nu te califici mai departe printre primele 16 ale Europei, din cauză că… Din cauză că la Istanbul, avînd 1-0 pînă în ultimele minute, te-a egalat Galata. E oare o socoteală prea simplă, proprie unui microbist român, obişnuit, sărmanul, să piardă fără apel? E posibil, dar lăsaţi-mă să cînt, cum spunea odată o operetă. Lăsaţi-mă să mă gîndesc la celebra idee a  unui personaj romantic din teatrul francez, un năsos cu suflet mare, iubind în tăcere o preafrumoasă fată, care nu se prea uita la el: „E cu atît mai frumos cu cît e mai inutil”, aşa îşi definea el sentimentul greu de înţeles azi, cînd utilitatea realistă face praf din orice gingăşie a inimii. Nici în fotbalul modern nu mai e loc de gingăşie, totul e golaveraj, totul e clasament implacabil.

Victoria asta – fie şi în faţa unui Manchester deja calificat, dar cu domnii Rooney şi Chicharito pe teren, dorind sincer să egaleze – e pe cît de frumoasă, tot pe atît de inutilă sau vorba lui Gabi Balint: este enormă şi lasă un gust amar. Să fie al naibii, sîntem abonaţi la acest gust amar! Dar nu mai rămîne nimic după gustul ăsta amar? Înţepenim în el, ca în orice proiect? Nu ştim să biruim un gust amar? După ce trece amărăciunea, ea de ce să nu treacă?, mai rămîne cîte ceva: nebunul de Felgueiras, şutul lui Luis Alberto, galeria română, acel „CFR, CFR!” în Templul Viselor, rugăciunea către cer a lui Paulo Sergio, cel care, pentru a fi şi profesionişti, i-a dat Clujului mai multă densitate în mişcare, cel puţin în Europa, dacă nu acasă… Pentru a fi concişi, acest 1-0 pe gazonul Angliei e cu adevărat senzaţional şi, fiindcă ne cunoaştem prea bine, nu aşteaptă în imediat decît să fie bagatelizat.

Dar ar fi inadmisibil să închei fără a o cînta pe Dortmund care, deşi era deja calificată, a jucat înmărmuritor cu City. Euforia jocului ei, extraordinara bună dispoziţie mi s-au transmis pînă la a o socoti, dacă vreţi să mă credeţi, peste Barcelona. Iar antrenorul ei – acest om care poate aplauda pînă şi o ratare incredibilă a băieţilor lui – mi s-a părut cel mai frumos nebun dintr-un mic oraş european.