Portughezii „noştri”

Încă o dimensiune a victoriei de la Cluj

Luat din scurt, recunosc imediat că nu i-am dat mari şanse de victorie CFR-ului în meciul cu Braga. Împreună cu eşecul greu digerabil în faţa Galatei, prea se înlănţuiseră nasol lamentabilele prestaţii […]

Încă o dimensiune a victoriei de la Cluj

Luat din scurt, recunosc imediat că nu i-am dat mari şanse de victorie CFR-ului în meciul cu Braga. Împreună cu eşecul greu digerabil în faţa Galatei, prea se înlănţuiseră nasol lamentabilele prestaţii interne. Echipa nu rata nici o contraperformanţă şi pixul cu care o lăudasem pentru victoriile în calificările europene mi se răsucea nevolnic printre degete; scrisesem că mă simt european văzînd cum joacă o echipă din campionatul României cu doi români între nouă străinezi, mă comparam cu orice suporter al lui Arsenal sau cu orice ucrainean care „moare” după Doneţkul cu brazilienii antrenaţi de Lucescu; dar multinaţionalele astea sînt sus în campionatele lor, pe cînd clujenii mei – dacă am voie să le zic aşa ca om cu armata făcută la Cluj – nu mai contează în lupta pentru titlu şi joacă brambura cu ditamai retrogradabilele.

Pe scurt: eram gata să mă concentrez, marţi seara, pe Juve – Chelsea, să nu mă mai necăjesc în Gruia… La 2-0 pentru Cluj, că nu-i pot zice altfel, m-am autosesizat în sensul ştiut despre acest scor periculos. La pauză, cu un 3-1 aproape entuziasmant, m-am televorbit cu un confrate prozator, dacă nu e periculos şi 3-1… Toată repriza a doua – în care clujenii au suportat o dominare clară, avînd şi vreo două bare viguroase… – la asta mă gîndeam, la un 3-2 şi ce ar fi urmat atunci. Aveam de ce tremura: se juca altfel decît la noi, în campionat, Braga în zece nu „murise” la 1-3 şi, ca să fiu sincer, îmi şi plăcea cum se juca; fără sistem, fără modul, cu o vivacitate indiferentă la slăbiciunile apărărilor, la inexactitatea paselor, interesată doar de atac. Era parcă o altă limbă, aceea porto-argentiniano-braziliană, aceea care, antisistemic cum sînt, recunosc vinovat că îmi place cel mai mult.

Acum, la trei zile după plăcuta surpriză, e ridicat în slăvi Rui Pedro, e omagiat Paulo Sergio, care-l laudă pe Andone, ne mulţumim şi cu o Europa League, dar merită să avem în vedere încă o dimensiune a contracontraperformanţei: e musai, cum zice ardeleanul, să înţelegem cu ce ambiţie au luptat portughezii noştri împotriva celor „de la ei”, de la Braga. Ambiţia unor frustraţi, a unor supăraţi, a unor ignoraţi acolo, dar deloc ignoranţi în fotbal. Ambiţia şi orgoliul în faţa unor vedete. Ambiţia unor sărăcuţi în fata unor milionari. Pe un gazon românesc, am trăit un conflict desfăşurat într-o limbă care dacă nu e a noastră, nu ne e deloc străină. La noi, nu numai în fotbal, invidiile aproape sălbatice sabotează ambiţia sănătoasă şi prostesc inteligenţa orgoliului necesar. Nu-mi mai rămîne decît să finalizez: de la Wesley încoace, Brazilia nu ne-a mai dat un fotbalist ca Bastos.