Înţeleptul

De ani de zile, pe Ţiri îl ascult cu ceionul în mînă

„Perfecţiunea nu există…”, a afirmat sobru Ţiriac în cursul lecţiei sale de tenis, luni noapte, la finala turneului de la Londra dintre Djokovici şi Federer. Şi a […]

De ani de zile, pe Ţiri îl ascult cu ceionul în mînă

„Perfecţiunea nu există…”, a afirmat sobru Ţiriac în cursul lecţiei sale de tenis, luni noapte, la finala turneului de la Londra dintre Djokovici şi Federer. Şi a continuat: „Federer a atins aproape perfecţiunea”. Această grijă aproape instinctivă pentru aproximare în tratarea absolutului mă entuziasmează – dacă mai avem voie să ne entuziasmeze ceva azi, în comentariile sportive. De ani şi ani de zile, nu pot renunţa la creionul meu cînd îl ascult pe Ţiriac; mă fascinează – ca un amator, ca un chibiţ, în faţa unui profesionist – răceala lui la minunile pe care noi le numim „incredibile”, retururile lui ucigaşe la bombasticismele inerente, ochiul lui precis, care vede, în primul set, la 3-0 în 7 minute pentru Federer, că Djokovici se dă apatic şi ne cere „să aşteptăm, să aşteptăm!”.

După aproape o oră, Nole cîştigă la tie-break şi Ţiri, fără a fi uimit, îşi exprimă îndoielile cu privire la „reverul monoton” al lui Federer, cu o falsă modestie: „El ştie mai bine decît mine”. La începutul celui de-al doilea set, cînd Roger are iar 2-0, radarul iar ne cere „atenţie, atenţie!” şi din nou aşa va fi: Nole va întoarce scorul, de la 3-5 la 7-5, împotriva a două mingi de set ratate „de al meu”. E momentul cînd, pentru prima oară, profesionistul ridică glasul şi exclamă: „Nu se poate! Nu se poate!”, divulgîndu-şi emoţia în faţa extraordinarului. Atenţie! – îmi permit şi eu să observ – Ţiriac nu e un blazat, el vibrează în adînc la fiecare gest, dar în vorbe nu se lasă dus; nu e liric, e zgîrcit în superlative, e „desigur, subiectiv”, conştient însă de superioritatea autorităţii sale greu contestabile; poate fi antipatic unora în reacţii, imposibil însă să nu-l asculţi, să nu-i iei în seamă opinia. Din cîte înţeleg, nu e fan Federer, deşi l-ar mai dori încă doi ani în arenă; îi poate imputa teama de a nu-i deschide unghiurile lui Nole, dar îi va acorda, ca între seniori, titlul de „mare profesionist”.

Cît despre Djokovici, admiraţia sinceră nu va găsi decît aceste calităţi, poate prea reci, pentru unii deştepţi prea banale, dar fundamentale pentru cine ştie ce este sportul dintotdeauna, chiar din „Epoca de piatră” a rachetelor de lemn. Djokovici este „muncitor, talentat şi mai ales un înfometat” de glorie, de performanţă, ca toţi hărăziţii dinspre partea asta a Europei. Momentul suprem – pentru mine – al dizertaţiei de luni noapte a fost în final, cînd, recalcitrant la toate vorbele standard, înţeleptul, ascultîndu-l pe elveţian cu toate clişeele unei festivităţi de premiere, s-a întrebat pentru o dată patetic şi concis: „Cine ştie ce e în inima lui?”. În eleganţa sa inegalabilă, Federer cred că nu-şi va permite să răspundă.