În plin dezmăţ al personalităţii

Lăudăroşenia nu e crimă, nu e fault

Fără să fie o dramă, eliminarea Stelei în Cupa României rămîne ca o morală banală, dar necesară la o fabulă despre insuportabila lăudăroşenie a omului. Tocmai cînd ni se repeta neistovit, ca un […]

Lăudăroşenia nu e crimă, nu e fault

Fără să fie o dramă, eliminarea Stelei în Cupa României rămîne ca o morală banală, dar necesară la o fabulă despre insuportabila lăudăroşenie a omului. Tocmai cînd ni se repeta neistovit, ca un ciocan pneumatic, că Stelei trebuie să i se aducă alte echipe decît cele româneşti, că nu mai are pe cine să mai bată, exact atunci vine un meci de Cupă, cu o ilfoveancă oarecare, şi nu-i poţi da nici un gol în 120 de minunte, pierzînd la ultimele două penaltyuri, ratate chiar de vedetele incontestabile ale team-ului. Mai clar, ca învăţătură de minte, ce poate fi? Să stăm blînzi – se poate şi mai şi. Luaţi aceste fraze: „Sîntem ca Barcelona, ce fac ei în Spania facem noi în România. Nimeni nu ne poate face faţă”.

Ideea e enormă şi a fost dată, fără jenă, de nu ştiu cîte ori pe post, la miez de noapte. Nu-i trebuie decît o înţepătură ca să facă fîs. Noi facem ce face Barca în Spania, cu un viguros amendament: Barca nu se laudă zi şi noapte că are în buzunar campionatul, cu 8 puncte peste Real. E o diferenţă şi ea enormă, care se poate extinde pînă la Şahtiorul suveran în Ucraina, pînă la Bayernul cu 9 puncte deja în faţa lui Dortmund. Nici o echipă mare – că joacă sau nu tiki-taka, ultima modă – nu se lăudăroşeşte în plin campionat. Mai degrabă roşeşte în faţa oricărei megalomanii. Nici un patron fruntaş în clasament nu vine seară de seară la televizor să se „plîngă” că nu mai are adversar. Şi, mai ales, nici o televiziune civilizată nu lasă fără replică un asemenea dezmăţ al personalităţii care, satanic, face şi rating.

Desigur că, oameni cu simţul humorului bine dezvoltat, putem să ne amuzăm ascultînd fantasmagoriile acestei indecenţe antisportive; le putem trata ca vorbe în vînt, spuse cu avînt; ne-a intrat în sînge şi circumvoluţiuni că vorbele, declaraţiile sînt mofturi, nu sînt crime. Ce facem însă dacă în lumea asta tot mai altfel decît deşteptăciunile noastre se dă tot mai multă atenţie vorbelor? După acel prim episod din teribilul serial United – Chelsea, cu un 3-2 fixat printr-un ofsaid cît hăul, nu s-a urlat la arbitru doar pentru asta, ci a venit o Asociaţie a Avocaţilor de Culoare (să repet?) care îl denunţa pentru vorbele grele cu care acest alb l-a faultat pe un ocrotit de-ai lor. Să nu ne prăpădim. La noi, vorbele nu-s niciodată un delict de opinie. Lăudăroşenia nu va fi pedepsită niciodată ca o faptă gravă; poţi spune sau scrie ce vrei, ca între bărbaţi şi dacă eşti bărbat… Încît alaltăieri, o doamnă impresar de fotbalişti a putut emite liniştită: „Sînt mult prea bună pentru tot ce se întîmplă în fotbalul românesc”. Mie nu-mi iese din minte că tot ei i-a venit ideea să mute Universitatea Cluj la Buzău. Nici doamna asta să nu aibă rival?