Ca un englez, ca un ucrainean…

Sînt un bucureştean din Europa care şi-a făcut armata la Cluj

Sper că o să surîdeţi şi n-o să mă luaţi în şuturi dacă voi scrie că victoria lui CFR la Braga mi-a dat sentimentul că sînt un european al […]

Sînt un bucureştean din Europa care şi-a făcut armata la Cluj

Sper că o să surîdeţi şi n-o să mă luaţi în şuturi dacă voi scrie că victoria lui CFR la Braga mi-a dat sentimentul că sînt un european al secolului XXI; m-am simţit ca un englez care ţine cu Arsenalul, fără să-i pese cîţi străinezi joacă sub comanda lui Wenger, atît timp cît, plătiţi în lire sterline, aceştia sînt pătrunşi de spiritul inconfundabil al fotbalului englez; m-am simţit şi ca un ucrainean evoluat care-şi susţine Şahtiorul, indiferent cîţi sud-americani „se omoară” pe teren, „terorizaţi” de un antrenor român. Sînt un bucureştean care mă bucur că portughezii Clujului – unde mi-am făcut armata… – au învins în Portugalia de unde veniseră la noi, în România, bazaţi pe şuturi, pe driblinguri şi, desigur, pe bani. Parafrazîndu-l pe Noica – filozof topit după fotbal, suporter al UTA-ei, din cîte ştiu – aş scrie că sentimentul românesc al fiinţei mele fotbalistice s-a îmbogăţit prin aceşti clujeni Kapetanos, Sougou, Bastos, Cadu, numiţi nu o dată „mercenari” şi, vai!, „vînduţi ungurilor”. Victoria lor – după alte patru obţinute în faţa altor europene, nici una asupra unui Ekranas… – este cea mai bună replică la adresa unui nefericit care putea să declare, fără să fie contrat, că nu suportă să audă imnul Champions League pe stadionul din Cluj. Pentru a părăsi violenţa tîmpeniilor grave, m-ar amuza să aud azi, mîine că oamenii lui Arpi şi Mureşan, adică portughezii noştri, s-au aranjat cu foştii lor colegi din Braga… De ce nu? Cîte nu se pot spune din clipa cînd auzi cu teleurechile tale că grupa tot alor noştri din Europa League e superioară şi mai grea decît aceea a CFR-ului.

Strict fotbalistic – căci mai există şi altceva decît invidia neagră, cel mai serios sentiment uman, după cum zicea un om care nu ştia ce-i aia un corner… – concret, la obiect, cel mai mult mi-a plăcut miercuri seară scurtimea echipei lui Ando, o densitate pe care de multe ori i-am imputat că nu o caută; chiar dacă tactic i-a fost impusă şi de adversar, e bine că a ajuns la ea şi e de aşteptat că n-o va abandona în meciurile în care ofensiva e obligatorie timp de două reprize, sperînd că, precum la Braga, jucînd bine să ai şi noroc. E o condiţie esenţială la care ne gîndim prea puţin, mai toţi punînd accentul pe nemernicia zilelor cînd joci bine şi ai ghinion. Urli atunci a nedreptate, obsesia noastră naţională, dincolo de fotbal. Marţi seară, Gabi Balint ajunsese să spună că dacă la Real – City cîştigau englezii ăia ai lui Tevez şi Mancini nu se va mai uita la fotbal, dezgustat de cîtă injustiţie poate suporta acest joc. Cum să nu-l înţelegi, la cîtă meserie are? Slavă cui trebuie slăvit, s-a făcut dreptate în ultimele 20 de minute, cu totul magnifice ca joc, şi Ronaldo, în ultimele secunde, cu un şut mult mai slab decît cele de pînă atunci, l-a prins pe Hart, derutat de Kompany. Apărase extraordinar pînă atunci… la cîtă nedreptate a căzut pe capul lui Hart se gîndeşte cineva?