Au existat vreodată Didi, Vava…?

Brazilia doar ca test de fidelitate.

Ar fi fost magic ca Brazilia să egaleze Mexicul în minutul 94 al finalei olimpice, după ce în min. 91 făcuse un 1-2 plin, vai!, de speranţă. Ar fi fost magic, dar Brasil nu […]

Brazilia doar ca test de fidelitate.

Ar fi fost magic ca Brazilia să egaleze Mexicul în minutul 94 al finalei olimpice, după ce în min. 91 făcuse un 1-2 plin, vai!, de speranţă. Ar fi fost magic, dar Brasil nu mai e de mult magică – o scriu cu cel mai mîhnit creion din cîte am ţinut între degetele mele; i-au pălit fantezia, inspiraţia, viteza, i-a crescut – pînă la desfigurare – pragmatismul acela european care i s-a depus pe toate arterele, din cap pînă în picioarele care au trecut şi ele de la samba la o bossa nova cam plicticoasă, căci există şi asemenea bossa nove, ce nu poate deveni plicticos? Tehnica lor individuală, controlul acela feeric al obiectului cu care îşi oboseau adversarul, aducîndu-l la pieire, nu mai sînt suficiente la ce se joacă azi. Mexicul – care îi ştia bine, marcîndu-i cum se cuvine, cum e la modă Mou în toată lumea avizată – a fost şi mai pragmatic, paralizîndu-le ideile şi instinctele totuşi ofensive. Nu mi-e uşor să o scriu, Brazilia nu (îmi) mai place. Ea cere doar să ţii cu ea, în virtutea unei inerţii, a unei fidelităţi de-o viaţă la care nu se face să renunţi.

Miercuri seară, în Suedia, nu m-a „chinuit” nimic altceva decît amintirea acelui stadion de acum 54 de ani, acolo unde am avut cea mai copleşitoare revelaţie din filosofia mea (aşa se zice) fotbalistică de pînă atunci, Brazilia lui Pele, prima campioană mondială văzută cu ochii mei la televizor (pleonasm de întărire). Nu puteam să nu mă întreb, contemplîndu-i pe Neymar, Oscar şi ceilalţi oarecari, dacă au existat vreodată făpturile acelea Pele, Garrincha, Didi, Vava… Fireşte, eram prada unui incorect puseu de nostalgie. L-am reprimat: nu există azi Messi…? Nu ştiu încă dacă se pune el cu Pele sau Maradona, dar, la zi, nu se compară totuşi cu acest Neymar, incapabil să-mi dea vreun elan liric, plicticos de neinspirat, cel puţin în această vară.

„Lăsaţi-l în pace pe Messi!” aud că a spus antrenorul Argentinei, atenţie!, chiar înainte de a învinge amical Germania cu 3-1 în deplasare, ceea ce indiscutabil m-a şocat. Eu l-am lăsat pe Messi în pace şi la Bucureşti, în amicalul prea demonstrativ cu Dinamo, căci nu-i pot spune meci. Singura mea dorinţă a fost să văd un gol al lui Dinamo ca acela al lui Claudiu Niculescu, şutul acela năprasnic dintr-un amical cu Real Madrid, cea mai frumoasă plesneală din ultimele decenii. Iar mă încearcă reumatismul unei nostalgii. Iar o reprim: cînd s-a mai auzit vreodată ca un atlet să susţină că atunci cînd el aleargă nu au loc crime în ţara sa?

Numai că acest Bolt, ca şi acest 36,84 într-o ştafetă 4×100, nu mai e o problemă strict de sport, ci a speţei umane. E ceea ce mă face – printr-o legătură de idei plină de riscuri – ca la acest 3-4 cu Slovenia să-i ascult pe comentatorii prea generoşi şi într-adevăr să nu pun tunurile pe naţionala lui Piţi, care a luat 4, dar a dat 3, cum nici asta nu stă în obiceiurile ei, altfel atît de triste. Nostalgia ca nostalgia, dar să ne reprimăm şi ultimele rămăşiţe de generozitate? Nu pun tunurile pe Brazilia, dar să le pun deja pe Chiricheş? Prefer să numesc mingea Mondialului 2014 „brazuca”, nu bossa nova. Ar fi prea lent.