Post-deșteptăciunea

Ce-i pretind domnului Porumboiu

Nimic nu e mai tragicomic decît a face pe deșteptul după un eșec. După o izbîndă, treacă-meargă, nu e greu și nu se observă, dar după o catastrofă, post-deșteptăciunea se înscrie între indecență și prostie. O […]

Ce-i pretind domnului Porumboiu

Nimic nu e mai tragicomic decît a face pe deșteptul după un eșec. După o izbîndă, treacă-meargă, nu e greu și nu se observă, dar după o catastrofă, post-deșteptăciunea se înscrie între indecență și prostie. O minimă inteligență – cu totul altceva decît istețimea imediată, care are și ea hazul ei – admitea că Fener este cea mai bună din cele 4 europene care ne stăteau pe cap, după cum un plus de pricepere ne spunea că în retur turcii aceștia cu Alex și Kuyt nu vor juca în Moldova ca la Istanbul.

Post și prost-deștepți putem azi urla cu lacrimi pentru penalty-ul bătut îngrozitor de N’Doye, putem articula că se vedea cu ochiul liber că-l va rata, îl putem lua la palme pe agitatul Șumi pentru că nu i-a interzis caraghiosului să pună mingea pe punctul de 11, și-așa mai departe, cîte alte blesteme mai vreți. Dar, încă o dată, să nu facem pe post și prost deștepții. Am fi lamentabili. Domnului Porumboiu nu i-am spus niciodată așa ceva, că în multe ocazii nu a ratat nici el lamentabilul; nu se va supăra, sper, dacă-i voi preciza că de fiecare dată am tăcut din respectul admirativ pe care îl port fiului său, unul din cineaștii români la care țin mai mult chiar decît la Sînmărtean.

Sînt asemenea cazuri cînd fiul, prin prestigiul său, își apără tatăl de toate mizeriile. Azi nu mă pot reține să-i spun domnului Porumboiu că, după acest eșec, s-a lamentat foarte urît, ca într-o melodramă foarte proastă. Mai presus de orice furii, legitime zice-se cînd bagi și pierzi bani, m-a șocat lehamitea domniei sale față de ce va urma în prestațiile europene ale clubului său: „Mai lăsați-mă în pace cu Europa League!” – o astfel de vorbă nu se spunea, oricît ar fi seceta de mare în Bărăgan și-n campionat, chiar după 7 goluri primite în cîteva zile la Cluj și Piatra-Neamț. Acceptînd cu greu, dar acceptînd, că toate bocelile lui mînioase au fost „la cald”, îi propun să revadă la rece filmul „Polițist, adjectiv”, pentru a pricepe ce înseamnă datoria de tăcere după un eșec; îi pretind domnului Porumboiu să nu se mai întreacă în sinceritățile grosolăniei cu campionul lor din București. Altfel, pentru mine, Vasluiul rămîne o echipă precis remarcabilă pentru ce a făcut pînă acum, în limitele clare ale culturii noastre fotbalistice. Ea nu trebuia cu nici un chip (fie el uman) să fie descurajată.

Pentru cei pricepuți, care evită deșteptăciunea în momentele grele, e clar că nici una din cele patru eurofantastice ale noastre nu poate învinge, azi, Fenerul. E trist – nu numai ca adjectiv. Dar ca să fiu o clipă și vesel, să scriu fără ocol că deocamdată îmi plac, strict pe tăpșanul nostru, Pandurii lui Grigoraș; rămîne să vedem ce va face Brazilia cu Mexic în finala olimpică, avînd o singură mică întrebare: Neymar ăsta o fi chiar mai bun ca Messi?