Despre Tur, fără tulburare

La ora cînd şi Reghecampf se vrea pragmatic.

Bradley Wiggins a cîştigat Turul Franţei amintindu-mi de acel clasic scor englezesc de pe vremuri, 2-0, cu un gol în prima repriză şi încă unul spre final; nu se inventase încă ideea […]

La ora cînd şi Reghecampf se vrea pragmatic.

Bradley Wiggins a cîştigat Turul Franţei amintindu-mi de acel clasic scor englezesc de pe vremuri, 2-0, cu un gol în prima repriză şi încă unul spre final; nu se inventase încă ideea că 2-0 e un scor periculos. Nici acest 2-0 biciclist n-a avut mari complicaţii: Wiggins a făcut 1-0 cu primul contratimp, devreme şi din vreme, după care, fără să omoare Turul, a definitivat totul cu contratimpul din penultima etapă, fixîndu-se la 3 minute şi ceva înainte celui de-al doilea clasat, Froome, locotenetul său în echipa Sky. Echipa lui a dominat şi i-a asigurat victoria, etapă cu etapă, nimeni nu a mişcat fără controlul ei, încît se poate scrie liniştit că Sky a fost la fel de bună ca Wiggins.

Rivalul Evans, australianul care mă făcea să scriu anul trecut că are ceva din rasa unui campion, a fost pus la punct de cînd încercase să atace în preajma Pirineilor, iar toate celelalte evadări ale unor obscuri, tricoul galben şi ai lui, le-au acceptat cu întîrzieri de 10-18 minute. E ceea ce i-a permis lui Thomas Voeckler să fie cumva un fel de „Rege al panaşului”, conform unui titlu mai păgîn de pe vremuri, care azi nu se mai acordă. Panaşul fiind penele multicolore de la coifuri şi pălării, devenise la figurat un simbol al bravurii şi al stălucirii, atribuit nu numai campionilor, ci şi celor care se zbăteau frumos în Alpi şi Pirinei. Nu neapărat Anquetil, ci şi un mai celebru Anglade putea fi un Rege al panaşului într-o escaladare a Tourmalet-ului. E ceea ce lipseşte, şi nu de ieri, Turului, şi azi unui Wiggins: panaşul, strălucirea, bravura. Sky-ul ăsta nu are oameni să-ţi ia ochii, să te tulbure în efortul lor incontestabil. Cavendish mi se pare mai strălucit decît Wiggins, iar Froome un prea supus locotenent.

Nu am scris şi nu voi scrie niciodată că Turul Franţei suferă de mediocritate. Trebuie să fii impropriu ca să numeşti mediocri oameni care urca pe două roţi în Alpi şi coboară în văi, spre alţi Pirinei; dar nu mai avem vulturi, nici balauri, nici monştri legendari ca Pantani sau Lance, fie ei aşa cum îi ştim, bine înţepaţi. Merg pînă acolo, fără tulburare patetică, şi afirm că dopaţii de azi sînt mult inferiori dopaţilor de ieri şi alaltăieri. La ora cînd pînă şi Reghecampf se vrea un pragmatic, Wiggins e deja unul foarte bun şi bine calculat, totuşi nu văd ca peste ani să descopăr o pancartă pe care să scrie: „Pe aici a trecut Wiggins…” cum am văzut una în turul Italiei, „Pe aici a trecut Pantani”.