A fi (aproape) perfect

Spania nu e obligată să ne distreze minut cu minut.

Problema esenţială a finalei de la Kiev îmi apare şi azi, aceea a psihicului italian, şi eu numărîndu-mă printre aceia care credeau, ca orice  ţînci ahtiaţi după surprize, că Pirlo […]

Spania nu e obligată să ne distreze minut cu minut.

Problema esenţială a finalei de la Kiev îmi apare şi azi, aceea a psihicului italian, şi eu numărîndu-mă printre aceia care credeau, ca orice  ţînci ahtiaţi după surprize, că Pirlo va fi cel care va săvîrşi estocada ce va da gata taurul spaniol; nu a fost aşa, fiindcă lipsa de prospeţime – invocată de Prandelli – ascundea de fapt o falie mult mai adîncă: Italia, după opinia mea, a fost covîrşită de propriul ei succes, de calificarea în finală după o victorie fulminantă asupra Germaniei. Care Pirlo, care Balotelli, care Prandelli, punînd mîna pe inimă, ar jura că, la începutul turneului, se gîndeau la aşa ceva? La 72 de ore după triumful asupra celor mai siguri favoriţi, pirloprandelienii încă nu-şi digeraseră fericirea năucitoare. Se întîmplă nu o dată. Mi-am adus aminte imediat de o semifinală titanică între Italia şi Germania, în 1970, în Mexic, 1-1 după 90 de minute, 4-3 după prelungiri, o semifinală bătută în piatră, adică s-a pus o inscripţie pe zidul stadionului: „Aici s-a jucat în iunie 1970 meciul…”. Nu ştiu să se mai fi marcat aşa, pentru eternitate, o semifinală. După care, în finală, Brazilia lui Pele a zdrobit Italia lui Rivera, cu acel 4-1 ştiut pe dinafară ani de zile.

Spania, duminică, a fost cu acel 4-0 tot pe acolo, un fel de nouă Brazilie, dar nu a avut probleme psihice atît de complicate. Ea a jucat convinsă de forţa ei, fără să se uite înapoi. Cum a jucat cu Croaţia, de pildă, cum a învins Portugalia în semifinale(deloc indiscutabil) nu i-au stat pe cap şi nici azi nimeni nu i le aduce aminte. Şi ce rost ar avea? Orice genii fotbalistice au dreptul la prestaţii subţirele şi chiar la o oboseală pe care le priveşte cum o gestionează. Că multă lume e plictisită de tiki-taka? Spaniolii nu au obligaţia să ne distreze minut cu minut. Ei – mai mult sau mai puţin obosiţi – trebuie să fie (aproape) perfecţi atunci cînd trebuie să fie perfecţi (sau aproape). Ei nu pot fi uimiţi de ei înşişi.

Acestea fiind zise, rămîn la ideea mea: semifinala a fost superioară finalei, ca tensiune, ca spectacol, ca frumuseţe. Altfel, nu am nimic împotrivă ca golul lui Ibra să fie pe primul loc în top, ca Iniesta să fie fotbalistul numărul 1 al turneului (în paranteză: chipul lui Pirlo învins nu-mi lasă pixul în pace), dar nimeni nu m-ar putea convinge că Spania e ceea ce este fără Casillas în poartă şi Del Bosque, îmblînzitorul de orgolii nimicitoare, pe bancă.