Mai putem fi decenţi?

Cîteva momente în care am învins oboseala

Necunoscînd, la ora cînd scriu, a doua finalistă, îmi iau de la mine puterea să afirm că aşa cum s-au desfăşurat meciurile de pînă acum, finala ar fi trebuit cumva să se […]

Cîteva momente în care am învins oboseala

Necunoscînd, la ora cînd scriu, a doua finalistă, îmi iau de la mine puterea să afirm că aşa cum s-au desfăşurat meciurile de pînă acum, finala ar fi trebuit cumva să se dispute între Germania şi Italia. Indiferent de rezultatul acestei semifinale, ele două mi s-au impus drept echipele cele mai bune – ca să mă exprim fără mult tiki-taka stilistic, căci, nu ştiu dacă aţi observat, avem şi noi, cronicarii plus analiştii, o predispoziţie în scris şi mai ales oral spre îndelunga posesie a adjectivelor şi insistenta prelungire a informaţiilor ca pase între idei mai mult sau mai puţin verticalizate. Există o tiki-taka, ba chiar o ticăială a noastră, a comentatorilor.

În grupe şi în sferturi, Germania şi-a confirmat soliditatea, Italia însă ne-a satisfăcut dorinţa aprigă de a fi surprinşi, pofta nepotolită de surprize. Ele mi-au dat cele cîteva momente de tensiune, în care ne-am învins oboseala şi chiar plictisul: aşa au fost cele 10 minute în care Grecia a egalat şi ne-au trecut prin minte fel de fel de aiureli, pentru ca să revenim pe pămînt printr-o replică serioasă, care, la 4-1, m-a făcut să mă gîndesc că se va ajunge la 5-1, ca să se revanşeze, nu-i aşa?, pentru acel 1-5 din Giuleşti, de care nu putem scăpa nici noi, şi, fireşte, nici ei… Mai mult de 10 minute, ba chiar o repriză întreagă, prima, a durat frumuseţea meciului dintre Italia şi Anglia, poate cea mai bogată în faze de poartă, săltîndu-mă de cîteva ori din fotoliu, ceea ce nu s-a întîmplat prea des. Că Anglia a sucombat în a doua repriză, fără să cadă în noncombat, că a făcut un catenaccio italian de pe vremuri, că a jucat cu gîndul la penaltyuri, că Gerrard nu a mai putut face faţă unui Pirlo tangent cu geniul, toate acestea nu cred că-i dădeau dreptul comentatorului nostru să tragă un asemenea huo la adresa fotbalului englez, numindu-l mincinos şi nul. Criza decenţei noastre interne trece peste hotare? Pe ce chestie la un meci dintr-un turneu final european – în care nu existăm! – ne indignăm ca la un Chiajna – Astra?

Nu e totuşi cel mai frapant caz de tupeu autohton în fotbalul internaţional. Victor Piţurcă îşi doreşte ca, pînă la calificările pentru Mondialul 2014, Olanda să nu iasă din criza valorilor ei, şi astfel s-o putem bate aşa cum se cuvine… Nu discut cît e de fair să visezi ca adversarul să fie cît mai slab – l-aş atenţiona pe Piţurcă doar că aşa „catastrofică” cum a fost la Euro 2012, Olanda încă va mai avea prima şansă cu noi.