Criză mare, monşer

Finală Germania-Spania? Nu m-aş precipita

Strict fotbalistic vorbind, nu văd azi, la ieşirea din grupe, ce am putea verticaliza şi finaliza. Nimic nu e clar – şi mă întreb de ce ar fi. Nu sîntem oare la fotbal? Ce e […]

Finală Germania-Spania? Nu m-aş precipita

Strict fotbalistic vorbind, nu văd azi, la ieşirea din grupe, ce am putea verticaliza şi finaliza. Nimic nu e clar – şi mă întreb de ce ar fi. Nu sîntem oare la fotbal? Ce e clar în acest European? Ni se zice că finala va fi Spania – Germania… Nu m-aş precipita. Pînă acolo m-aş grăbi cu o singură idee: e un European obosit. Obosit de atîta fotbal, de atîtea campionate jucate din toamna trecută pînă în vara asta, de atîtea grupe ale Cupei Campionilor şi ale Ligii Europene, de atîtea meciuri zi de zi şi analize noapte de noapte. Sînt melodramatic? Aceşti domni nu-s oare plătiţi pentru astă nebunie, întinsă de la Atlantic pînă la Urali, aşa cum vedea generalul De Gaulle Europa?

Nu cer răspuns, am doar mica impertinenţă să recunosc că şi pixul ăsta al meu e obosit şi se lasă dus doar de spectacolul scorurilor şi al clasamentelor nocturne, şi nu de fotbalul obsedat de rezultate; de sedus m-a sedus Anglia – Suedia, meci de-al nostru, al celor care – oricît de epuizaţi – vom iubi toată viaţa încrîncenarea cu care se bate mingea pe meleagurile acelea, de care nici Germania şi nici Danemarca (meci pe muchie… ) nu sînt departe. Aş minţi dacă nu mi-aş recunoaşte cîteva preferinţe accentuate de situaţia prin care trecem noi, europenii: am o febleţe pentru ţărişoarele aflate în criză economică, criză mare, monşer, dar care au cetăţeni fotbalişti plini de o energie pe care te tot întrebi de unde o extrag, cînd lumea îi dă pierduţi? (aşa a fost odată şi cu Argentina…).

Îmi place de Grecia, deloc în criză de noroc, şi de Portugalia, mai ales; cu Spania şi fiscalitatea ei generoasă faţă de Real şi Barca m-am obişnuit de mult, ceea ce nu mă face să nu văd oboseala toreadorilor ei, ocrotiţi mereu de Casillas. Mă lasă însă rece dispariţia Estului – chiar dacă Mircea Lucescu suferă pentru Ucraina, al cărei meci cu Franţa a arătat încă o dată diferenţele de cultură fotbalistică de pe continent. Polonia deţine doar un sufletism viabil, Rusia, milionara, e prea labilă psihic şi încă îşi mai poate pierde capul după vreo izbîndă, conform unei clasice expresii de pe vremea lui Stalin: ameţeală de pe urma succeselor.

Dincolo de sisteme tactice şi de travaliu, rămîn cîţiva domni fotbalişti cu care consumi mai mult decît o tresărire: e Ronaldo, căruia nu-i mai putem spune Cristinel, căci e mare de tot, e Ibra, imensul în toate sensurile, e Balotelli, oricît de nebun, e Gerrard, care nu ştie să plictisească, e peste toţi, în optica mea, Schweinsteiger, la care mă uit ca la prinţul Beckenbauer. Îl ia Realul? Şi ce-o să facă acolo…? Uite la ce-mi merge mintea, cînd Mitică al nostru e convins că am putea fi şi noi pe acolo… Ce să fac? Sînt totuşi un european.