Rămîn încă la Roland Garros

Deocamdată, Euro 2012 nu mă fascinează ca Maşa şi Rafa

Chiar şi la o săptămînă de la debutul europeanului de fotbal, Roland Garros-ul (permiteţi-mi să-l românizez stîngaci…) nu-mi părăseşte memoria şi pixul ei; mi s-au fixat cîteva scene peste care […]

Deocamdată, Euro 2012 nu mă fascinează ca Maşa şi Rafa

Chiar şi la o săptămînă de la debutul europeanului de fotbal, Roland Garros-ul (permiteţi-mi să-l românizez stîngaci…) nu-mi părăseşte memoria şi pixul ei; mi s-au fixat cîteva scene peste care nu pot să trec, oricît ar părea de uimitoare o Olandă la 0 puncte şi un gol după două meciuri.

Mă precipit să precizez că nu finala Djoko – Rafa mă urmăreşte, n-o pot discuta, sabotată de o ploaie care a silit-o la o pauză de o noapte, destabilizînd-o într-un meci în două reprize. Pentru mine, finala feminină şi cele două semifinale bărbăteşti sînt evenimentele cele mai pline de consecinţe. Cu Şarapova în sfîrşit pe primul loc în ierarhia mondială trăim dispariţia binecuvîntată a unor imposturi – dacă expresia nu vă jenează…

Faţă de ea, o Wozniacki ajunsă şi în reclamele pentru Turkish Airlines, o Azarenka tare, în sensul de tare nesărată, ba chiar o Kvitova „care vine” mi-au apărut, crud vorbind, nişte parvenite la locul 1. Maşa asta e din rasa campioanelor autentice, rasă tot mai rărită, ce să nu ne înşelăm?, de cînd au luat sfîrşit show-urile surorilor Williams. Şarapova e azi singura la care încîntarea jocului, de la forţa lui la faţa lui, poate naşte şi obiecţii, şi exasperări, şi decepţii. În finala cu pasiva şi deloc parşiva Errani, m-am trezit reproşîndu-i că e prea dezlănţuită, prea dornică să bată cu 6-0, 6-0… Sigur că după o asemenea obiecţie nu-i poţi ura decît să fie sănătoasă.

Pe măsura unui asemenea joc devastator a fost şi semifinala lui Nadal cu Ferrer; abia în faţa unui tenisman de valoarea lui Ferrer, primul după cei din careul de aşi, poţi să-ţi dai seama, adică să încremeneşti, la ce intensitate poate să explodeze talentul lui Rafa; nu văd cine mai izbuteşte un 6-2, 6-2, 6-1 cu Ferrer, plus scena aceea nemaiîntîlnită a voleului luat direct de pe jos, căzut de-a binelea pe teren. Singura întrebare vine din precizarea lui după meci, că David îi este un prieten foarte bun, ceea ce mă face să gîndesc poate prea bucureştean, dacă nu l-a bătut prea prieteneşte. Cu semifinala Nole – Federer nu mai pot avea chef de glumă; nu discut ce speram, dar nici nu aveam chef să fiu confirmat: Roger, azi, în mod normal, nu mai poate cîştiga la Djokovici (şi nici la Nadal) cînd acesta joacă la maximă concentrare.

Willander s-a recunoscut dezamăgit de Roger, dar nu crede că a fost un eşec devastator. Sînt dintre aceia care susţin că Federer nu poate fi devastat, dar mai e capabil să surîdă taciturn cînd pierde la Rafa şi Nole, ca şi în faţa celor dezamăgiţi de el. „De ce nu se retrage?”, mă întreabă o fană a lui. Sînt şi mai taciturn decît el, am această posibilitate la cît tenis nu ştiu.