Iar Rafa, iar Nole, iar Roger…?

V-aţi săturat de Roland Garros? Eu nu…

Fiinţe mofturoase – cum ne modelează zilnic viaţa – s-ar putea să avem printre noi destui care să se fi plictisit de semifinalele astea, iar cu Nadal, iar cu Djokovici, iar cu Federer […]

V-aţi săturat de Roland Garros? Eu nu…

Fiinţe mofturoase – cum ne modelează zilnic viaţa – s-ar putea să avem printre noi destui care să se fi plictisit de semifinalele astea, iar cu Nadal, iar cu Djokovici, iar cu Federer şi, pînă mai ieri, cu Murray. Într-adevăr, nu prea scăpăm de ei, după ore şi ore în care toţi sperăm să vină surpriza aia năprasnică a unuia care să-i bată, deteriorînd acest monoton, dar indiscutabil careu de aşi. Apariţia lui Ferrer anul acesta, în locul lui Murray – după un meci cu seturi de cîte o oră şi mai bine – e bine venită, dar nu suficientă, nu-l văd să treacă de Rafa, care face un Roland Garros impecabil; înclin să cred că iar vom avea o finală Nole – Rafa, nu am puterea să mi-l închipui pe Federer cîştigînd la sîrb, chiar dacă acesta nu şi-a revenit după ceea ce el însuşi a numit „marele noroc” din meciul cu Tsonga.

Ca să fiu drept, nici pe Federer al meu, condus cu 2-0 la seturi, nu l-am crezut în stare să-l învingă pe Del Potro; ziceam că nu va ţine la cinci seturi şi uite că a ţinut, deşi nici pînă azi nimeni nu m-a lămurit ce i s-a întîmplat lui Del Potro, „capabil” de o asemenea degringoladă; cu mintea proprie, gîndeam că, avînd două seturi la zero, va face un set de respiraţie, dar cînd am văzut ce a urmat şi cum a jucat Roger, cu un 6-0 în setul patru, plimbîndu-se suveran în al cincilea, mi-am zis… nu mai divulg ce mi-am zis, prefer să vă spun că nu mă plictisesc cu Federer şi că mi-a rămas pe retină un tînăr bulgar, Dimitrov, singurul care practica dezinvolt şi natural reverul acela cu o mînă, reverul lui Federer, care cu siguranţă va rămîne în istorie, chit că azi Nole iar îl va birui, oricît l-au epuizat meciurile de cinci seturi, cu Seppi şi Tsonga. Nole acesta e clar inepuizabil şi în voinţă, şi în noroc.

În schimb, la doamne, decapitările s-au ţinut lanţ şi am scăpat de Na Li, de Azarenka, durerea cea mai acută fiind eşecul din primul tur al Serenei. Asta da pierdere – căci de la declinul surorilor Williams ne tot învîrtim între bătace mai mult sau mai puţin frecventabile. Cu excepţia Şarapovei, la care farmecul jocului şi lookului e pe măsura exasperantelor ei căderi în vid; nu o dată îmi vine să-i spun că e „o femeie imposibilă” şi atunci parcă mă aude, dînd unul din răcnetele ei amuţitoare. Kvitova nu urlă, dar nici talentul nu urlă în racheta ei (o scriu înainte de semifinala lor). Mult mai mult mi-a plăcut o moscovită, Şvedova, care joacă pentru Kazahstan, şi care a martelat-o pe Na Li, surîzînd permanent; progresînd, o să-i treacă… Categoric, tenisul de azi nu e o ţară a surîsului.