Clasicul „nu a fost rău”

S-ar putea ca Grozav să nu fie doar un calambur Problema – după Lucerna -, e complicată, deşi mi-e lesne s-o formulez în termenii cei mai populari: „Punem botu’? Ne băgăm?” Mai elegant ar fi: „Ne investim în încă o […]

S-ar putea ca Grozav să nu fie doar un calambur

Problema – după Lucerna -, e complicată, deşi mi-e lesne s-o formulez în termenii cei mai populari: „Punem botu’? Ne băgăm?” Mai elegant ar fi: „Ne investim în încă o iluzie? Ne ambalăm iar în speranţe?” M-aş mai gîndi, chiar dacă nu am mai văzut în Gazetă de nu ştiu cîţi ani o naţională notată în caseta tehnică cu 7 de sus pînă jos, un singur 6, dar şi cu un 8 pentru cel numit şi Gicu, şi Grozav, permiţînd un joc de cuvinte adorabil între un diminutiv de tradiţie fotbalistică (atîţia Gică de neuitat) şi un superlativ de mult nemaiîntîlnit la noi…

După cum joacă, după cum se miscă, după tăietura golului său la o centrare curat italienească a lui Torje, totul mă ispiteşte să cred că vom avea în el mai mult decît veselia unui calambur facil, dar felice;  trebuie să adaug imediat că spiritul acestui 1-0 nu a fost totuşi grozav de nou; îl putem numi un spirit piţurchist, caracterizat de expresia clasică, nu a fost rău. Nu a fost rea defensiva în care Chiricheş e deja o constantă, nu a fost rău Lobonţ, nu e rea prezenţa lui Costin Lazăr – într-o singură învăluire: nu e rău că am plecat cu un 1-0 de la un amical care, precum e la modă azi, ne place sau nu, se joacă la rezultat. Precar rămîne spiritul ofensiv cu care niciodată nu o vom scoate la capăt cu Piţurcă, un antrenor care, orice s-ar spune, nu e nici el deloc rău. Oricum din analiză nu avem voie să-i ignorăm pe elveţienii aceştia atît de haios globalizaţi, bine consumaţi după o victorie aiuritoare asupra Germaniei, la un scor care era imposibil să nu ne zguduie memoria; cred că în toate analele fotbalului, de cîte ori Germania va încasa 5 goluri se va face trimitere imediată spre Giuleştii noştri, cîţiva amici de-ai mei obişnuind să adauge, deloc enigmatic: Pleşan.

Rămînînd deci în stand by (asta expresie!) cu speranţele fotbalistice, e de neocolit năzdrăvănia unui român, numit Ungur, în faţa tot a unui elveţian ceva mai celebru decît fotbalistul Mehmedi. La Roland Garros, condus de însuşi Federer cu un lejer 2-0 la seturi, Ungur nu numai că nu cedează, ca tot românul lucid, dar îşi pune în minte şi în braţe ideea de a-i lua măcar un set idolului său şi al meu. Cum-necum, ajuns într-un tie-break în care părea pierdut, omul nostru „se omoară”, revine şi cîştigă un set la Federer. Nici eu nu-s dus, ştiu cum stăm cu tenisul, nu or să mă apuce năbădăile patriotarde, lăsaţi-mă totuşi să scriu că Ungur a fost grozav, aşa, ca ambiţie.S-ar putea ca Grozav să nu fie doar un calambur.