Noaptea de 11 februarie

Nu-mi e uşor să trec peste Barca – Osasuna 2-3

Fan Barca, aş fi gata să elogiez integral articolul de ieri al lui Andrei Niculescu, dacă nu m-ar reţine, o clipă, începutul său. Pînă să fac – cum scrie A.N. […]

Nu-mi e uşor să trec peste Barca – Osasuna 2-3

Fan Barca, aş fi gata să elogiez integral articolul de ieri al lui Andrei Niculescu, dacă nu m-ar reţine, o clipă, începutul său. Pînă să fac – cum scrie A.N. – din 14 februarie „Ziua întoarcerii la fotbalul adevărat”, cu victoria de la Leverkusen, cu formidabila repriză a doua în faţa unei echipe deloc mediocre, dar nici geniale, am avut parte, cu trei zile înainte, pe 11, de o zi greu de uitat: ziua pierderii campionatului, o dată cu acel 2-3 neverosimil în meciul cu Osasuna. Nu am văzut – nu pot preciza de cînd, o primă repriză atît de lamentabilă ca aceea. Nu ieşea nimic, nu se lega nici tika, nici taka, fără Xavi, Iniesta, Fabregas se confirma vorba aceea apăsătoare că Messi nu poate fi Messi, atît de năuc juca.

Masochist, îmi spuneam că face parte din cultura oricărui fan să vadă şi cel mai prost meci al echipei sale. Să vadă şi mai ales să-l suporte. Că nu s-a egalat la 3, că s-a anulat ceea ce era oricum un gol discutabil nu a modificat evidenţa: la 10 puncte de Real, Barca a pierdut în acea noapte titlul şi nu-mi rămîneau ca să mă alin decît explicaţii derizorii ca aceea furznizată de Puyol: „S-au greşit ghetele pentru acel teren”… (Bine că nu am auzit-o la noi, ce hai făceam!). Pe urmă, peste vreo două zile, fiind şi fan al emisiunii „Fotbal European”, l-am auzit pe Ilie Dumitrescu spunînd că totuşi Barca, în meciul cu Osasuna, a avut de cîştigat ceva: introducerea lui Cuenca şi Tello în repriza a doua… Diafană mîngîiere!

Imediat, Gică Craioveanu a verticalizat problema şi tot Ilie a preluat-o foarte bine: Cu ce îi mai poate motiva Guardiola pe ai săi, după ce e clar că s-a pierdut titlul? În fond, aici se complică totul. Aici nu sîntem într-o situaţie de pe alte meleaguri cînd ştabul vine şi spune liniştit echipei: „Bă, s-a pierdut titlul, ne concentrăm pe Cupa Campionilor!”. Nu merge, e altceva, altul e factorul uman. Ce-i mai poate ţine pe oamenii aceştia, care au cucerit de cîţiva ani tot ce se putea cuceri ca glorie şi bani?

Nu m-aş aventura într-un răspuns clar. Aici nu e loc de deşteptăciuni rapide. E limpede doar că, printre toate titlurile ei incontestabile, Barca nu-l mai deţine pe acela de campioană a regularităţii în performanţă. Nu-i deloc un fleac. E suprema calitate a Realului lui Mourinho, chit că-i trebuie 44 de minute s-o egaleze pe Getafe, ca duminică, printr-un penalty.

Dar dacă ne mai putem bizui – cît suntem în Spania – pe orgoliu? Cedăm titlul de campioană a Spaniei pentru a fi în continuare cei mai buni din Europa şi din lume… Poate că e o ipoteză de fan vulnerabil la naivităţi. Şi un fel de-a spune că pe 14 februarie, la Leverkusen, ce m-a entuziasmat a fost acţiunea aceea a lui Messi, spre final, trecînd în careu printre trei adversari fără să marcheze, vai, dar ce conta asta?