Federer în noiembrie

Turneul londonez a fost un film cu titlul „Unii joacă prea mult”

Fan Federer, nu mi-am dorit ca finala lui cu Tsonga să fie în trei seturi, cum preconiza Ilie Năstase, aflat pe poziţiile oricărui spectator naiv, care vrea cît […]

Turneul londonez a fost un film cu titlul „Unii joacă prea mult”

Fan Federer, nu mi-am dorit ca finala lui cu Tsonga să fie în trei seturi, cum preconiza Ilie Năstase, aflat pe poziţiile oricărui spectator naiv, care vrea cît mai mult tenis. Fan Federer, ţineam să învingă în două seturi, cît mai repdede, fiindcă puneam condiţia lui fizică mai presus de egoismele mele. Fan Federer, ştiam ce ştiam: formatul turneului – cu 2 seturi din 3 – îl avantaja tot atîta cît oboseala rivalilor săi, nici unul calificat în semifinale. Cu Djokovici epuizat după un sezon triumfal, cu Murray rupt repede, cu un Nadal de nerecunoscut, „spectacolul” ţinea de un film cu titlul acestei fraze a lui Năstase: „Unii joacă prea mult”.

Federer, învins sistematic din primăvară pînă în toamnă, juca în noiembrie perfect sănătos, respira calmul şi forţa bine cunoscute – dar… dar ce? Celebra înfrîngere exact în faţa lui Tsonga cînd a avut 2-0 la seturi într-un meci de 3 din 5 nu-mi ieşea din mintea mea de fan, care refuză să fie şi fanfaron. Aşa că acum, la Londra, în setul 2, cînd Federer a făcut breakul pentru 3-2 şi Ilie a apreciat că „Meciul e terminat” – mi-am permis să nu-l cred; iar cînd, la 5-2 pentru Roger, tot Ilie a zis că Tsonga şi-a pierdut încrederea, m-am uitat la ceas şi am observat că au trecut o oră şi 17 minute… N.B. (adică Nu e Bine), mi-am amintit cum îi spunea Brad Gilbert lui Agassi, agasîndu-l. E ora cînd Federer îşi pierde ceva din puterea de concentrare numită şi răbdare. Ca atare, Tsonga revine la 5-5 şi Ilie recunoaşte fără emfază: „M-am grăbit!” Se ajunge la tie break, acolo Federer face prima sa dublă greşeală, începe să se grăbească şi să rasolească mingile, Tsonga cîştigă la 8-6 şi nu-mi mai pot murmura decît: Bine că finala nu e la 3 din 5! Aşa că îi mai trebuie încă o oră ca să biruie, într-un efort care, la decenţa personajului – se divulgă abia în cele două urlete finale scurte, dar necunoscute pînă atunci printre sonorităţile biografiei lui. La 30 de ani, Federer poate să-şi ia dreptul să urle la victorie.

Iar Ilie, căci am avut un meci şi cu el comentator neobosit, niciodată biruit în humor, după ce întreabă dacă „Mergem la masă?”, găseşte fraza de bază: „A cîştigat cel mai bun, cel mai frumos şi cel mai talentat”. După care încheie cu acest superb lung de linie: „Nu poţi să-l urăşti pe Federer”. De unde i-a venit ideea? Ce ştie Ilie ştie mai bine decît noi toţi.