Pokerul şi snookerul

Şi dacă evenimentul săptămînii nu a fost acel 3-1 cu Grecia?

Victor Piţurcă nu ne înjură pe noi, nenorociţii de ziarişti – nu ne-o spune mitocăneşte: „Hai, căraţi-vă!”, el stă cu noi la masa (de joc!), făcînd „pe de trei, […]

Şi dacă evenimentul săptămînii nu a fost acel 3-1 cu Grecia?

Victor Piţurcă nu ne înjură pe noi, nenorociţii de ziarişti – nu ne-o spune mitocăneşte: „Hai, căraţi-vă!”, el stă cu noi la masa (de joc!), făcînd „pe de trei, pe de nouă”, ca un pokerist de elită: cu Belgia puteam scoate un egal bun, cu Grecia am jucat foarte bine spre perfect. Nu surîde, nu dă semn că ar glumi, nu clipeşte, nu cotonogeşte, nu-i ironizează pe cei care murmură că mai proastă repriză ca prima cu Belgia nu se poate închipui, şi de unde dracu’ egalul?, tot aşa cum nu intră în polemici inutile cu ăia care îi bat capul că Grecia ar fi venit cu echipa a treia…

El, cum se zice, e sarcastic. Sobru, pînă la impasibil, el comite mari şi mici cacealmale, plusează cu doi aşi (se ştie care: Torje şi Tănase) şi ţine potul cu doi-trei tinerei. Diletant, neprofesionist în poker, sînt dintre acei care se amuză la orice cacealmale izbutite sau nu. Lui Victor Piţurcă, în general, îi izbutesc. Sarcasmele lui, în cele din urmă, amuză. E o performanţă. Fair-play, incapabil de ură oriunde m-aş găsi, fie şi la masa verde, nu pot decît să-i urez să fie sănătos în această calitate de antrenor-jucător de poker. Cu atît mai mult cu cît, deocamdată, sînt de părerea lui Dan Petrescu: nici Mourinho, nici Guardiola nu ar face mai mult cu naţionala României la ce se găseşte acum pe piaţă.

Dar evenimentul săptămînii nu l-am trăit în amicalele României şi nici în barajele europene, prea cuminţele după opinia mea, decepţionat cum sînt de prestaţia Bosniei, singura cu care naţionala noastră a scos, nu-i aşa?, un rezultat superior acestui 3-1 cu Grecia. Minunea duminicii a fost finala Trump-O’Sullivan, sper să nu fiu întrebat cine-s ăştia… S-a jucat doar pînă la 7, Trump – această mutră din filmele clasice ale englezilor cu tineri rebeli, fals urîţi – a condus cu 3-1, dar Ronnie a egalat după două jocuri cu breakuri fastuoase de 118 şi 132, ţinutuindu-l minute întregi pe Judd în fotoliul său. La 3-3, Judd a prins o lovitură unică, probabil, în secol – nu am curajul să v-o descriu -, dar omul a recunoscut că a avut noroc şi a cerut să fie iertat. Ronnie l-a declarat „un mare jucător”, dar mai presus de toate l-am auzit pe Marius Ancuţa – un om de obicei rezervat, voluptuos în demitizări – spunînd că nu a mai văzut un asemenea regal într-un meci oficial, celelalte superlative – „incredibil… genial…” – epuizîndu-le entuziasmat de-a lungul partidei.